Și totuși...
Cum aș putea să-ncetez
Să sufăr de propria-mi lumină,
Când ea nu e rază, ci miez,
Noroc mai puțin decât vină

Și vină atâta cât crez
În binele ce va să vină
Pe cel mai înalt meterez
Suit înspre noaptea vecină.

Și totuși, și totuși desfid
Timpul stingându-se-n mine
Ne-nvinsă de rău sau de bine,

Doar tot mai ridicolă când
Descopar noi ceruri pe rând
În burta aceluiași chit.


Din revista “România literară”, nr. 39, octombrie 2003