Acum, însă, pe ulița copilăriei,
copacii au intrat parcă în pământ;
tunelurile lor de verdeață mi se par
șanțuri săpate de râme,
iar câinii, din cavaleri blajini și neînfricați,
au devenit niște slugi viclene și hulpave...
La urmă, la urmă de tot
când tot ce a fost ciudat și inexplicabil
a devenit adult, firesc și logic,
la capătul lanului de grâu
ce încă se mai secera cu coasa
și la sfârșitul apusului
când se mai spunea "sara bună"
iat-o pe ea, cea care stătea
în fața focului și-n fața apei,
în fața întunericului și-n fața morții,
cu haine atât de vechi și atât de ponosite
că Iuda din mine nu s-ar duce cu ea la oraș...
Și-atunci, o milă mare și-o stinghereală mă cuprinde
și ca să reușesc să fiu tare și să nu plâng
trebuie să întreb de ce n-au schimbat încă
stâlpul putrezit al fântânii...
Pe față, ridurile i s-au așezat ca șerpii la soare;
și-i privesc tot mai trist și mai vinovat chipul
ca pe un porțelan minunat de Saxa
pe care gândurile despre mine
l-au spart în mii și mii de bucăți...