Nu te mai ascunde după copacul minciunilor,
frunzele lui au murit de mult
și te-au lăsat mai dezgolită decât erai
când Adam a mușcat momeala din fructul oprit
Te miri de ce plouă peste tot unde calci,
Te sperii că vei cădea în mlaștina remușcărilor
și nu va fi nimeni să vadă cum te scufunzi
în mlaștina tăcerilor tale vinovate
Te-ntrebi de ce alergi mereu înainte
însă pașii te trag încontinuu înapoi
ca într-un teatru de păpuși, cu sfori nevăzute,
în care devii tot mai mult o ființă de lemn
Acoperă-ți ochii cu burkha jurămintelor nerespectate
și dute-n piața pedepselor publice
Numai așa, primind prin tot trupul
biciul privirilor flămânde ale bărbaților,
îți vei răscumpăra, tu, Eva,
uriașul păcat de a fi inventat iubirea