Filozofând în timpul lumii spart,
Oglinda mea de dincolo e luna
Pe care-aș vrea și n-aș vrea s-o împart,
Bolnava mea de inimă, nebuna.
Și tu te uiți în sus, strivit sub gard,
Sub scări de evadare din minciuna
Acestui dor cu mimă de bastard
Tăcând în răzbunare și într-una.

Același vis uscat, de stică, port,
Cum și tu porți, dorind să se păstreze
Vina de-a viețui aproape mort
Trupul jertfit zadarnicei asceze,
Iubirea pângărită de avort,
Riscul fricos râzând în paranteze
Și un destin de barcă fără port
Și de cetate fără metereze.

Calm putrezind în raclele cerești,
Surpat în vașuri galbene de ură,
Mi se părea că știi să adâncești
Harul tău harnic de lumină pură.
Mâncat de viu, ori amânat, plutești,
Pe toți același vid profund i-ndură,
Ca monstrul mării adorat de pești
Nepăsători sub tulburea lui gură.

Din volumul “Ape cu plute”, 1975