Ne-viața

Când nu mai vrei
să-mi îngropi oasele conștiinței și adevărului
în sala de așteptare
când ploaia cade ca sirenele dimineților
în anotimpurile baladelor
pentru a intoxica albastrul
să-mi așeze biletele de internare
într-un sanatoriu al poeziei,
când nu mai vrei...
soarele mă sărută printre catarge teleghidate
și le strâng
ca pe niște vise autopsiate
în lemnul viorii
oare când nu mai vrei
să-mi ascunzi sufletul
după singurătatea ta
otrăvită de verdele (în care răsari)
degetele vor scrie singure
iertarea
Când nu mai vrei...tot străină îmi pari viață!!