atâtea acoperișuri putrede
și doamne! doamne! câte ploi!
spărgându-se-n culori complementare
o să surpe albastrul peste noi


eu stau jos, printre frunze murinde,
tu stai sus, pe o frunză de fag
cade ploaia ca o sfoară-mpletită:
aș putea lângă mine-n noroi să te trag


mâna mea, creangă frântă,
din copac mâna ta a căzut,
tu respiri apă sfântă de ploaie
eu respir când mă-nec un sărut


ochii tăi, paiul meu,
ochii mei către tine disperat îi ridic:
să mă tragi în copacul în care
lângă tine-aș trăi deși-i întuneric și frig


păsări seci, scorburi vii se înalță,
ne-ar aduce mâncare în cioc:
pui golași și flămânzi amândoi
ne-am hrăni cu semințe de foc


dar sunt atâtea acoperișuri putrede
și doamne! doamne! sunt atâtea ploi!
ai să cazi putrezind și tu din copac
și chiar copacul o să se surpe peste noi …