Dintr-o iubire-ntreagă,
Verigă a perechii,
Un numitor comun
Rămîne-n cartea vieții,
Pentru că, fiecare
Lui însuși este singur.

Rămîne fiecare
Pîn' la sfîrșitul său
Mai singur decît singur
În trupul vechi și rău,
Lui însuși, mereu singur.

Chiar mortii ce par vii
Și cei încinerați
Tot singuri sînt, cenușă
Zburînd către urmași
Te regăsești iar, singur.

Și cîte mii de oameni
Cred, că printr-o credință
Uniți mereu prin cuget
Aduc vreo biruință.
Degeaba, ești tot singur.
Nu sînt mulți ci tot singuri
ÃŽn timpul ipocrit.
Te retrezesti iar unic,
Timp, condamnat la timp.

Hohotesc milioane
Ce fac un ton întreg
De rîsete flambate
În ghețuri de dispreț.
Dar, dintre milioane
Tot singur te revezi
În reflectiva gheață
Nu poți să evadezi.

Ești onorat de-o sută
De indivizi de vază,
Nu te vorbesc de bine,
Nici nu te venerează
Și dacă întîmplarea
Te face prin ei, mare,
Tot singur te trezești
ÃŽn ora care moare,
Doar cîntecul, nătîngul
Te cheamă, mereu singur.

Dacă pe front de luptă
Cu încă zece , lupți,
Trăiești cu ei, alături
Și mori cu ei, pe cîmp.
Tot singur ești și-atunci.

Nu poți găsi perechea-ți,
Nu poți lovi destine,
Cä se anunță clipa
Ce rîde iar, de tine.
E-același orologiu
Bătîndu-ti la cap, singur.