alerg ploaia cu brațele goale
iar ploaia aleargă de mine plouând
mă joc cu orașul numai când plouă
când apa se joacă în mine cântând

e noaptea ceea în care doar moartea
adoarme în oase cu barba în piept
eu stau ca un far la marginea ploii
trupul cu pânze spre port îl îndrept

vuiește în mine o spaimă ciudată
mă doare plăcut, mi-e inima grea
un câine mă latră c-o silă plouată
se stinge a piatră în ceruri o stea

orașul e stins – felinarele oarbe
pe ziduri se scurg tăceri în șiroaie
e-o noapte de-aceea în care pianul
aleargă prin mine cu râset de ploaie

*

m-am îmbrăcat în dimineața aceasta
cu aerul amforei sparte în naufragiu –
ce bine îmi vin aromele de vin vechi
de struguri striviți cu picioarele goale
de orele tinere, de orele fecioare

ce elegantă culoarea adâncurilor
în care s-au îmbarcat corabia, corăbierii –
mai nobilă decât blazonul fățărniciei
arborat nevăzut de nimeni pe catargul
frânt de furtuna decăderilor voastre

ce pastelat văzduhul lipsit de oameni!
voi nu știți: purtați doliu, jeliți înecații –
nu plângeți! ce dumnezeu, nu plângeți…
v-au rămas păsările, cercurile și zăpada
v-au rămas fluturii, pătratele și strada

voi sunteți delfinii de aer și de uscat!
nu plângeți! ce dumnezeu, nu m-am înecat –
în aerul amforei sparte în naufragiu
în dimineața aceasta m-am îmbrăcat:
să cinstesc amintirea voastră, oameni…