Noaptea, târziu, ascult departe
cum cântă sirenele pe Timiș
doine dureros de frumoase,
melodii închinate celor ce încă
mai știu să asculte,
vrăjindu-i, îndrăgostindu-i
de nelume
și de toate misterele vieții
rămase uitate, fără de nume.

Noaptea, târziu, în oraș vin inorogii
să pască prin vise;
atât de albi, atât de tăcuți și de singuri,
fără nimeni care să-i mângâie
și să le ofere jar din palmă,
fără ca nimeni să-i vadă,
inorogii trec triști,
fantomatice mituri pe stradă.

Noaptea, târziu, ielele se dezbracă de moarte
și vin să se scalde la râu, în oraș;
pielea lor îmi arde atunci privirea
și simțurile înnebunesc
când le miros tinerețea și patima
ce în aer și apă
și-o răspândesc.

Noaptea, târziu, eu toate le văd
și le scriu.