cât de adânc te-ai furișat atunci
în mine
și cât de cald
mă bântuia uimirea,
pe buze, reci, îți împietreau
străine
fioruri vagi
cerșindu-mi rătăcirea,

și cât azur vibra pe strună
ceața
în ochiul meu deschis
înspre tăcere,
și cum șopteai
rugându-mi dimineața
să nu mă piardă iar
printre himere,

și cât de vis mi-ai fost
pentr-o vecie,
și cât de vast
mi-e zborul între ziduri,
cât mi-e de-amară
clipa de beție
și cât ascund
un zâmbet între riduri,

cât mi-ești de tu!
și cât îmi ești de bine!
cât mi-ești de timp
și cât îmi ești de cer,
cât mi-e de dor!
și cât m-ascunzi
de mine
și cât te caut
azi
în efemer!