Mânia pentru gestul ce mă doare
Și ura pentru cel ce mă lovește,
Egoicul surâs care dospește,
Invidia pe trupul cast de floare

Scot rădăcina hidrei care crește
Și vipera ieșită din uitare,
Îmbăloșând fărâma de candoare
Păstrată-n cuib de fagure, regește.

Să mă cunosc cu scârba prinsă-n mine,
Cu frica mea și seceta de zbor
Și să topesc pe rând luciri feline,

Senin și mut în larma tuturor.
Cum sunt acum, într-un adânc de sine,
Așa voi fi în veacul trecător.