Are un trup de pietre puse una peste alta
din daltă,
călare,
iar calul...
o, Calul!
în gresii cărunte îi paște cărare.

Sau poate este doar o femeie rotundă
ce-mi stă pe grumaz și aeru-mi curmă.

Cum îi stau norii pe plete,
Doamne!
Tu îi faci îngeri,
eu le sărut
și pe ei îi fac cete.
ÃŽngerii!
îngerii cad în păcate,
de sete.

Sau poate doar umbra ei goală
mă izgonește din mine, afară.

Cum mijesc în ea nestemate
cuvintele,
se nasc din ea lumi
sau măcar o singură lume,
a mea,
pe care-mi clădesc, rimat,
osemintele.

Sau poate doar încă mai scriu
Nestăvilit, banal, albăstriu.

29.04.2004