nu am nevoie doamne de cuvânt
să te iubesc să mă iubesc și nici
nu am nevoie de pământul sfânt
al lucrurilor întru veșnicie mici

și, fiindcă:

m-ai uitat sub rocile bizare
ochiul meu nu are rază
printre nopți m-am rătăcit –

tăcerea-n visu-mi delirează

pulsează muntele ca inima unui poet
apostrofându-și semizeul prin cuvinte
pătruns în calcul de sublimul arhitect
viu prăbușit sub templul care minte

dansând lasciv cu umbrele diforme
nu îmi aduc aminte astăzi de nimic
cu întunericul din flăcări ard păcatul
în mine peste întuneric parcă mă ridic

aud tăciunii devenind încet cenușă
mocnit ca fiara care sforăie-n bârlog
ce dor îmi e de glasul apelor albastre
mi-e dor dar astăzi nu mă mai întorc

tăceți cu mine pure ape deopotrivă
așa cum tace iarna pasărea cea rea
de veți cânta când vine primăvara
zăpada-n mine nu va mai cânta

fiindcă:

nu-i neagră lumea-n care ochii
nu pot aievea cu privirea desluși
cum în adâncul pururea fierbinte
se nasc omeții sufletelor argintii

o zi? inelul de logodnă închis în
rotunjimea sa pe care mâna ce îl
poartă o poartă moartea lângă ea

vrea lumea să se-nchine lumii?
lăsați-o-n plata cerului de vrea –
închideți ochii spre a-i deschide
spre ceruri ce nu le puteți vedea

și nu-i nici albă mistuită-n soare
cât timp universala flacără a sa
n-aprinde vâlvătăi care să-nghețe
arzând zăpada care va cădea

și, fiindcă…