nu mă resemnez…
mă-mprăștii verde în vale,
m-așteaptă catedrale și palate imense

în loc de muze, cocoțați pe ziduri,
îmi fac cu mâna pitici de zahăr glasați
lângă ușă o femeie își poartă pruncul sub inimă
până la moarte, zice ea obsesiv,
bărbații nu știu nimic…
m-ajunge frigul dinăuntru

pe alte meleaguri
poeți de trupuri fragede, goale,
își lasă din când în când testamentele de-o parte,
copiii-și pun mâinile la urechi,
centaurii au două torace,
labirintele își pierd rostul rătăcirii

necuprinsul mă duce peste tot
și mă uimește încontinuu
– acromatism sau perete de oglinzi –
reflexia unor instantanee ratate
în care ecoul nu pătrunde