dar poate orișicare zi este un mâine fără poartă
în care lumea noastră ieri era doar umbră ne-nrămată
un demon bântuind uimirea mireselor alb-împăiate
ștergând cu trena lor viori de fulgere dezacordate
desculț plimbând în lume cercul plecărilor neamânate
neîntâmplatelor sosiri nicicând atât de-ndepărtate
la toate dricurile ploii au caii pântecul albastru
cu hățuri fiecare mort e vizitiul unui astru
sau este fulg de strălucire dictat de arderi efemere
e cerșetorul beat din ghenă visând la glorie-n tăcere
sau poate maidanezul scârbav lingând mizeriile lumii
visând la câinii cei de rasă pe care îi hrănesc stăpânii
dar poate nimeni nu e câine și poate nimeni nu stăpân
și poate nimeni credincios și poate nimeni nu păgân

dar poate orișicare zi este un ieri ce azi revine
din lumea umbrelor mirese scot umerii gemând de pâine
plimbând prin temple veregheta altarelor lucind perverse
cu răsărituri scandinave cu asfințituri reci rupestre
cu lumânări de calciu tandru prelins pe rocile bizare
cu ape strânse în buchet de flori cu buzele amare
sub care chipul trinității e doar un nor ce se destramă
stingând în scame de-ntuneric catapetesmele de-aramă
cutremurându-se pământul în inima cu lavă-roză
toți sfinții morți din cimitir au dungi de noapte peste poză
au aură de candelabru topindu-se în timp ce arde
poetului citindu-și viața în jerpelita lui de carte
în care mai găsește ziua pe când era cum ține minte
când începuse să se scrie pe sine însuși prin cuvinte

sau poate înăuntrul frunții mi-e scris în piele testamentul
în lunecări de mandolină cu nuferi învelind prezentul
se strâng organele în mine văzduhuri grele tot mai grele
în care nori de necuvinte mă plouă oase pân-la piele
e rădăcina limbii mele măslinul ararat e vers
mă doare carnea – sunt o arcă! sunt arca sfântului eres
și port în mine lighioane din fiecare câte-o parte
sunt și femeie și bărbat sunt sexul care le desparte
sunt propiul meu copil jertfit pe un altar ca o jivină
cu sternul fin de neolit păstrându-și scrierea divină
din care mana nerostirii mă poartă prin deșertul morții
în care duhuri nu există doar gura este zăvor porții
cu ziduri râncede jilave cu lacătele toate sparte
dar poate orișicare zi mă scrie cântec de nemoarte