către izvorul vieții trece despletită cu haine sfâșiate cu amforele
sparte – ce demoni au pândit-o adulmecându-i pasul rupând
din talpa sfântă ființa ei de lut

paiață-carne-nmugurită cu membre fragede rotunde
nedefinire juvenilă luciri de peșteri reci și strâmte
naturalețe de păianjen mătăsunindu-se din sine
splendori de marmură de os cu rotunjirile feline
cu arabescuri iluzorii în dreptul sânilor de crin
cu unduire de corăbii la care suspinând mă-nchin
lin lunecând spre nevăzutul busolelor stricate nord
cu valuri largi rupând din stânca încremenitului fiord

așa visam n-aș mai visa încremenitu-mi-ar gândirea
cei mulți sunt duși de întuneric cei morți își laudă rostirea

cine-și va aminti nebunul ce-a simulat un orizont unghiul pe care îl
fac astrele cu pântecele mamelor a trecut un anotimp și jumătate de
dumnezeire de când pietatea istorică din trupul cuvântului a amuțit

m-am mutat în artă prin voia nebunilor experimentez excrementez
atitudinea estetică – mi-au înfipt o cruce de vorbe în coccis umorile
nu mai știu dacă să iasă în afara mea sau să iasă în mine neînnebunit

singura natură din univers este natura umană măcar de ne-am șterge
cuviincios sinusoidalele mațe ce maronii ce puturoase constelații de
spălat în versuri cu rol de clismă stilistică vibrând în rădăcina limbii

îmi vine să strig și totuși iese poate că nu e vina nimănui scârbiți de
propriul chip simțim nevoia firească de-a ne înșela specia ne doare
în spate cine va avea la partaj ambele picioare părul și unghiile late

agorafobia ne-a închis în piramida de organe juisăm patologic de ură
zvârlind jeturi în animale suntem bolnavi cui îi pasă suntem cei mulți
vom stârpi democratic pe cei simțitori care ne persiflează iubindu-ne

ne mințim că am înțeles lucrul-în-sine îl înghițim nedigerat defecăm
lucrul-în-noi autoobiectivarea este autosubiectivare pestișă duhoare
rămâne sărmană lume după noi

împuțiți ce suntem!