Stiu cã te vei preface cuvânt
si ai sã vii sã mã arãti cu degetul
si sã-mi ceri socotealã
pentru secunda respiratã de mine.
,,Intr-adevãr trãim
si nu vom muri definitiv niciodatã”
îmi spuneai într-o searã.
Vezi ?Si eu am avut un vis,
un vis în care necuvântul asculta de tine
si aripã în aripã, silabã în silabã,
se închina tie în poeme si cântece
doar de inima ta întelese.

Ti-ai înnodat cuvintele nãscute pentru a muri
în fiecare iarnã odatã cu tine
si a renaste primãvara din fiecare semn
cioplit cu suflet de frunzã verde.
De albastru ti-a fost atât de drag
încât ai preferat sã atingi cerul
si sã ne privesti pe toti prin oul cu iris.
“Curge primãvara pe sub fluturi ...”
Tu chemi ploaia din luna lui Marte
si ne înveti cã “tot ceea ce existã are nevoie
din când în când sã plângã.”

Te dezlegãm cu coltul inimii noastre
si-ti trimitem cuvintele la cer
sã le mai binecuvintezi o datã.
Am descifrat sensul iubirii tale trãind,
câmpul de piatrã sfãrâmat cu sãrutul tãu
pe talpa dezîmblânzirii noastre.
Glasul ne schioapãtã de atunci
cu fiecare vers citat din tine
si nefericirea de a nu te cunoaste mai-nainte
ne izbeste tâmpla de cubul tãu perfect, -
o amintire de când erai la cina cea de tainã
si asteptai sã te rãstignim
pentru pãcatul necuvintelor tale.

Mai lasã-mã un vers, mai lasã-mã o strofã,
mai lasã-mã un imn, un vis, o soaptã.
Si când ne va trezi râsul ochiului tãu
si îti vei cere dreptul la timp,
îti vom hrãni leoaica ajunsã la maturitate
cu sufletele noastre nãscute pentru a doua oarã
prin arta scrisului tãu.
Un pãmânt numit România e dator
sã-ti pãstreze botezul cu starea de a fi “TU” -
cel care nu e fãcut pentru a se amesteca cu altii.

Dã Doamne o ploaie albastrã peste arborele invers-
copac rãsturnat cu bratele spre noi si rãdãcinile spre Tine,
iar frunzele sale nu le lãsa sã cadã niciodatã !
-Citatele au fost preluate din opera lui Nichita Stanescu -