nici nu știam să-i explic
privirile mele îi păreau prea căprui
le-ar fi vrut oarbe, le ștergea cu palma, reflex
îi era frică, se uita la scaune, în dreapta
sau la tabloul cu femei încrustate în iarbă
mereu cerea ajutor de la brațele lor
adunate în roiuri
ce să-i spun?
că mă împinseseră penele acelea minuscule de înger
până la capătul străzii?
că nu plângeam când voiam eu, că-mi trăgea
doar pasărea timp cu gheara încovoiată
lacrima afară?
că-mi atingeam obrajii, că-mi mângâiam umerii
cu degetele arse de vară
să nu uit
cum se moare între maci
sufocată de greutatea luminii?
vorbeam alta limbă, fără vocale,
nu-i știa verbul, strivea cu voluptate
cuvinte sub talpă
ca pe gândaci
nici nu știam să mai plec, așteptam doar
bătăile inimii
să-mi curgă grăbite prin geam
ca un șir de călugărițe dizidente
izgonite din biserică
noaptea