Sunt o poetă clasică,
draga mea amatoare
(de Cărtărescu),
rimele-mi se-aliniează cuminți
precum soldățeii de plumb

Unu-Doi
Trei-Patru

mă rog la sfânta foaie albă
culcată frumos sub versuri zidite
cu degete mici,
nu, niciodată n-am să fiu pianistă,
prefer să trăiesc în trecutul
în care-mi ardeam sutienul
protestând vehement.

Sunt o poetă clasică,
până-n decolteul vertiginos
al rochiilor de bal sfâșiate,
sunt o prezență empirică
în stilul arhi-omni-duios
al cuvintelor îndelung
modelate,
biciuite,
sfârtecate,
aruncate
câinilor critici.

Sunt jazz la miez de noapte
cu versuri plămădite
la lumina farurilor pe autostrada 95,
ah, cel mai mult urăsc
cifrele-n poezie,
le consider trădare față de
penița simbolică,
în fond eu scriu cu
bumbi de creioane, cu
pixuri smulse din părul vâlvoi, cu
sânge, cu
sudoare, cu
salivă, cu
lapte de mamă,
îmi călăresc muza nebunește, este
cruzime literară, este
îndobitocire prin indiferență
ABSOLUTÃ
față de cel ce trage,
față de cei ce cad,
față de cea care strigă
în mine,
în timp ce eu îmi ascund ființa nenorocită
în podurile prăfuite ale copilăriei
și mă dezbrac zilnic
de câte-un strat de carne,
portocalo-prăfuit,
acuzată de orgasm fructifer.
Da, e o poezie completă cu
moarte, cu
dragoste, cu
nașteri,
o poezie pe care mi-o trag pe urechi iarna
și-alerg cu ea,
desculță-n zăpada lui Jivago.

Da, doamnă-domnișoară, sunt o poetă clasică.