Se lasă seară iar la infinit,
luminile de-abea se mai zăresc,
iar oamenii tăcuți doar pribegesc
în așteptarea nopților pustii.
E-așa de trist afară, că-n curând,
când casele se luminează-a noapte,
de-abia aștepți tăcerea ce se lasă
și fiece cuvânt e-un început!
Și oamenii de-acolo, ca și-aici,
au idealuri care se confunda
în fiecare noapte ce-i cuprinde
și se-amăgesc cu ziua care-a fost!
Și-acolo urmele se pierd în neant,
însă neantul lor e mult mai mare,
și faptul că mereu te regăsești
e paralela către-această zare.
Suntem la fel, și totuși diferiți,
căci nu-i nimic comun, și totuși pare,
când paralelele se întâlnesc
la infinitul nopții, în uitare…