Am fost o lacrimă cu aripi
înainte de a fi nor.
Da, am fost un nor...
aveam doar formă...
instabilă, desigur,
pentru că eram în permanentă mișcare,
în permanentă trecere.
Mulți vedeau în mine un bărbat
și tot atît de mulți o femeie...
Atît...

Nici acum nu înțeleg de ce m-am grăbit...
Atunci am fost cel mai aproape
de eternul azuriu...
El urma să-mi decidă traseul
și prima cădere...

Am fost un nor
ce m-am scurs pe un munte
pînă i-am ajuns la poale...
pentru a-l urca din nou
pentru a fi din nou lacrimă.
Astfel m-am născut.

Am coborît din eternul azuriu
în trecătorul verde
nu pentru a afla taina metamorfozei
acestei culori,
așa cum toți credem că se va întîmpla,
ci pentru a o face și mai inaccesibilă
ca pînă atunci.

La început e un verde crud, înmugurit,
aproape transparent și rar,
apoi un verde verde
ce-și coace parcă negrul
ca subit să ia foc...
să ardă în văpăi
pînă la scrum și neculoare...

Uscat e verdele...
acum cenușă albă
ce mai visează la o perfuzie
de verde crud, înmugurit
aproape transparent și rar..

Visează și se îneacă-n lacrimi
verdele uscat
acum cenușă albă.