hai în stiva cu lemne să ne facem cazemată
spațiile goale dintre spațiile pline împrejuru-ni
așezând
hai în stiva cu lemne lungă hăt cât magazia
și înaltă cât e magazia veche de înaltă
ne-ascundem și-apoi râdem de acela care trece
împrejurul stivei căutând
10, 20, 30… 100! cine nu e gata îl ia ursul cu lopata!
ptiu! 1, 2, 3: pleacă ursul după ei!
nu te mișca o să ne-audă pitulușul
stai liniștit nu poate înțelege unde ne-am pitit
ce ai? ce am? nimic nu am dar lemnele mă leagă
prin reci esențe iar pădurea parcă mă întreabă
de moartea ei de moartea mea de moartea tuturora
e-naltă și e lungă hora
eu sunt mic
mormântul lor
îmi pare locu-n care ne-am scuns atât de bine
că nu te-ai recunoște nici trecând pe lângă tine
mă recunoaște însă amintirea morților care se-ntreabă
și deși mic
aud în suflet cum foșnește barba albă
iar șalele mă dor sărmanul meu bunic
sărmana mea bunică
nu plângeți nu aprindeți candela de sticlă
e numai joacă de copii ce ați jucat pe când trăiau păpușile
și voi
e stiva lungă și e-naltă hăt cât magazia
încăpem toți ascundeți-vă haide înapoi
ia fiți atenți! a mai găsit pe cineva
prea bine care n-a știut să se ascundă
ce ai? ce am? nimic nu am îmi zic
dar simt că-n spațiile goale dintre spațiile pline
pădurea vrea să îmi răspundă
ultimul scapă turma!
(o mai fi unul o mai fi una
sau am rămas doar eu ascuns în lemne?)
s-a înserat și-n morții ei pădurea-mi face
semne:
deja-i târziu nimeni nu se mai joacă
iar între lemne frigul foamea pot să-ncapă
mult prea bine
de frică poate tremură copilul care s-a ascuns în mine
și ies stricându-mi pentru totdeauna locul meu de taină
afară ceilalți mă așteaptă înveliți în haină
ce dumnezeu? atât de cald era când jocul s-a pornit
i-aș întreba de soare gura de verbe mi-a-nlemnit
de parcă n-am știut vorbi vreodată
iar stiva e atât de lungă și de-naltă
ei râd și nu-nțeleg că-n lemne nu-i tăcere
în inocența lor aruncă-n mine mere
ca să mă pedepsească fiindcă turma
n-am scăpat:
ai spart oalele și-ai mâncat sarmalele
ai spart oalele și-ai mâncat sarmalele…