e miezul nopții,
iar trece caleașca
cu zgomot greu
și suflări înghețate
pe lângă umbra mea
care trăiește clipa,
printr-o pâlnie aurită
Dumnezeu îmi spune
despre pădurile de eucalipți
bătute de secetă,
coroane de diamante
poartă frații de cruce,
iar eu mă gândesc
că ura și dragostea
poartă lanțuri
cu flori de câmp și brumă
și doar uitarea
e dezlegarea de păcate;
visez un pod de jar
peste depărtări
și aștept
neschimbat la față,
pironit acolo sus
de unde văd tot,
ochi calzi
să mă roage să cânt.

Dimineața,
gândul carbonizat
găsește puterea
să trimită săgeți aurite
deasupra pădurilor de eucalipți;
ținta așteaptă împietrită
dorind lovitura
de...viață.