Prin ere ea străbate, păstrând a lor pecete.
Tăcută și semeață, privește infinitul,
Sfidând pe cei ce-ncearcă, să-i sfărâme prin timpuri,
Granitul.
Și mamă îi e glia, din pântecu-i se naște.
A soarelui căldură cuprinde piscul său.
Și-i freamătă adâncul și-i susură izvorul,
Cu greu.
“Învață de la stâncă” ne sfătuiește bardul,
Deși ea se înalță cu mult deasupra lumii.
Colos din roci și calcar, un zeu dar și un demon,
Pentru unii.
Cu mult curaj se avântă mulțimi de generații
Și rocă după rocă, pășesc spre înălțimi.
“Sysyfi” luptând cu timpul, jertfiți eroi ai soartei,
Anonimi.
Și cum stă neclintită, în inima –i de piatră,
Simțim doar frământarea pământului matern.
Căci plină de trufie, gândește la destinu-i,
Etern.