Atât se vede de la fereastră,
E vina frunzelor acestui stejar
Bătrân și mare.
Sunt singuri în parcul solitar.
E totuși dimineață
Și un pic răcoare...
Atât: un bunic grizonat
Cu o țigară în mână.
Si un nepot blonziu
Ce se joacă-n țărână.
Face din nisip un imens castel
Si se bucură că e mai înalt ca el.

În ziar, ca de obicei, vești despre toate
Iar țigara e pe terminate...
Castelul nu-i gata, e încă în lucru
Turnurile încă nu-s făcute,
Iar armata nu-i gata de lupte.
Impacientat puțin, bunicul își aprinde
Încă o țigară.
Întoarce înc-o filă de ziar și o citește
Pentru-a doua oară.
Nepotul, acum e foarte concentrat
Și construiește mai departe castelul,
Netulburat.
Nisipul e cam moale și castelul nu e drept,
Nepotul își priveste lucrul, supărat,
Bunicul îl mângâie pe piept:
„Credeam că azi îți dau cheia regatului
și te fac împărat!”
Nepotul scapă o lacrimă, e lucru însemnat
Pentru el, castelul a fi neterminat.
Și se uită în jur, căutând parcă ceva
„Eu vreau în balansoar, să zbor,
să cuprind o stea!”
La soare așezat, bine fixat în pietriș,
Și în auriul nisip,
Din fier forjat, ce-i drept, deloc
Echilibrat,
Ce scârțâie morocănos și supărat,
E balansoarul căutat, în parcul uitat.
Ca doi copii, râzând și împliniți
Bunicul și nepotul se dădeau
În balansoar, erau amandoi fericiți,
Uitând de clipele ce treceau.
„Jos din balansoar!” se auzi un glas,
E bunica, a venit la ei.
„Stați aici de un sfert de ceas,
În balansoar, e ora trei!”
Plecau.
„E gata prăjitura!”
Către bunic:”Și tu, în balansoar?
Om în toată firea?!”