Dă-mi la o parte vălul și privește!
Ești primul muritor care mă vezi.
Te-ai furișat în templul meu hoțește
Și-acum, ajuns aici, cunoști și crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămînță din străvechiul Amon-Ra.
Și-azi cînd mă pipăi simți cum se contractă
În trupul meu de piatră inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Și lasă-ți palma aspră și pe sîni!
Așa cum stau aici, aproape goală,
Sînt mai frumoasă ca un imn păgîn.

O pulbere de-argint mă împresoară
Și raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum se înfioară
E sîngele ce-mi susură pe trunchi.

Cînd ochii mi-s închiși, ciulesc urechea,
Iar cînd o-nchid pe ea, din ochi pîndesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!

Streinule intrat aici hoțește!
Hoinarule căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută și citește:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!