Mi-aduc aminte ca mama mea tocmai facea niste bulion intr-un cazan mare de tuci pe care mai inainte niste tigani scumpi care venisera la noi pe strada il cositorisera folosind taina tipirigului, un fel de chimicala stranie, de epoca si migratoare. Mi-aduc aminte ca i-am zis mamei ca de ce scoate miezul bun si verzuliu al rosiilor si racoros si samburos si ca de ce tocmai pe el, care este atat de bun, il azvarle cand face bulion.
Mama a catadicsit sa se uite la mine mirata, asta mai la inceputul secundei, deodata, cu ochii ei albastri, cu sperietura, mi-a zis:
- Daca te prind ca esti poet, te rup in patru bucati si te dau la caine de mancare si la gaini si ce mai ramane din tine dau la cersetori.
- Mama, i-am zis, ce e aia un poet?
- Un poet, mi-a raspuns mama, rosie pe maini de rosii, care de un sambure pe care l-ar fi vrut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus: Un poet este singurul copil pe care nu si-l doreste sa si-l nasca o mama si nici macar acea mama care din suferinta ar vrea sa-si blesteme zilele.
- Chiar da?, am intrebat-o eu, speriat c-ar putea sa fie vorba despre mine, iar nu despre altcineva.
- Chiar da, mi-a raspuns mama, iti spun eu ca asa este, mi-a raspuns ea. Chiar da, mi-a raspuns mama, ca poetii sunt liberi de parc-ar fi stelele cerului, ca dac-ar fi sa-i luam in serios s-ar dubla natura.
- Care natura, mama?
- Natura lucrurilor, mi-a raspuns printesa.