mi-a căzut
în cap lingura pe care au lins-o zeii de ambrozie
mi-a rupt gâtul
am umblat toată iarna copilăriei imobilizat în atele
oricare fulg așezat pe creștet îmi provoca amețeală
orice aripă îmi provoca vibrații în coloană

păianjenii vicleni
își întinseseră plasă între buzele mele aproape stricate
cine ar fi crezut că voi putea să spun vreodată versuri
abia gânguream cu dinții strânși fluturi muște păsări
de pradă
horcăiam frunze putrede

limba mi se ridase
parcă era pielea unui bătrân în care lumina
își împletise cuib din fire galbene de zile și nopți

îmi treceam degetele
printre gândurile înghețate se spărgeau se topeau mute
luam un țurțure lung și ascuțit
de furie mi-l înfigeam în inimă dar inima îl otrăvea
apă și sânge

apoi ai trecut tu
cu aripile desfăcute erai aievea o cruce
în flăcări sau poate ultimul asfințit însorit
m-ai văzut îngenuncheat cu gâtul rupt
m-ai sărutat pe frunte și mi-ai spus:
ridică-te și umblă

mai cred că mi-ai spus
și puiul meu iubitul meu nu mai știu nu mai auzeam
de fericire întreceam stele căzătoare și rândunica de stâncă
îmi rupeau picioarele flori invidioase
însă acum goneam incredibil
când nu puteam să merg
decolam


eram asemeni lor: zeu
(mai scurt cu un cap)