O pasăre cânta pe limba ei neînțeleasă
precum că cineva ne zidise din oase,
că de pe margini de nori,
albastrul căzând,
ne râde în hohot pe case.
Iară mai spunea ca un fel de refren:
De ce să-și lemn
iar lemn copacul,
de ce să-și piatră
piatra veacul
și rana sângereze leacul?
Încheia șchiopătând în zbor,
triluit:
doar un cuvânt nerostit,
să mai spun un cuvânt
din sfârșirea-mi cea multă...
și cum mai murea înghețată-ntre aer,
pe-o jumătate de silabă gemută.