Din Urali spre Soare-Apune,

cum veneau încinși cu piei,

parcă fumega din ei

duhnet de sălbăticiune.



Blestemata Miazănoapte

se zbârlea pe-obrajii sluți,

și pe cai mărunți și iuți –

foamea stepelor răscoapte.



Viclenii răsăritene

ascuțeau ca un tăiș

gândul galben și pieziș

în ochi mici fără sprâncene.



Toată arșița din puste

și tot crivățul turbat.

Numai ciumă și bubat,

numai viscol de lăcuste.



Bălți de moarte sub copite,

scări de leșuri sub hanger,

ciurde-mpiedecate-n fier,

robii țării cotropite.



Geamătul cetății slabe

sub prăpăd și sub măcel.

Evul mormăi și el

Ca un urs supus pe labe.



In biserici și-n altare

caii ronțăiau ovăz –

câtă cruce-a stat în văz

zăcea țăndări sub picioare;



cât Arhanghel în icoană

luminând pe-un zid bătrân –

pradă ghearei de păgân,

pentru flăcara dușmană ;



câtă Precistă-n vopsele,

câtă candelă-n ungher,

se făcea spărturi de cer,

sfărâmat argint de stele.



Chipul Domnului pe uliți,

dus în urlet și ocări,

încă surâdea iertări,

sfâșiat în vârf de suliți.



Și cum tot gonea prigoana

prin cetate, pe sub bolți,

crucea nu-și găsea vreun colț,

vatra nu-și păstra icoana.



Temători de buturugă

și de gâde fără greș

prunc, muiere sau unchieÈ™

nu-ndrăzneau să-nchine rugă.



Numai temnițele pline

din cetatea fără rugi,

fremătau sub chei, sub drugi,

ca un zumzet de albine.



Jos, în beznele cu gratii,

ruga se făcea suspin,

iar suspinul –frunți de crin,

către poarta Prea Curatei.



In zadar puneau la ușe

lanț și lacăt robilor –

plânsul nu avea zăvor,

ruga nu știa cătușe.



Dar afar’, cetatea –nfrântă,

fără clopote și sfinți,

nu știa că-n nopți fierbinți

robii temnițelor cântă.



Și-au trecut peste cetate

-bivoli sforăind pe nări-

ani cu sânge pe spinări

și în coarne cu păcate.



Părea ziua săptămână,

luna an și anul veac…

molimile fără leac

duceau foametea de mână.



Prin clopotnițe-n ruină

bufnițe și lilieci.

Mocneau inimile-n teci,

săbii roase de rugină.





Tot mai copleșiți creștinii

și stăpânii tot mai crunți.

Tot mai silnice pe frunți

și osândele și spinii.



Se gătea de drum lăstunul

pe-un cer dulce de gustar.

Târgoveți cu pas amar

nu-și zâmbeau din mers nici unul.



Uliți vechi, medievale,

îi vedeau urcând încet.

Un burete de oțet –

gândul îmbibat de jale.



Era ceas de dimineață

de smarald și de mărgean.

Și deodată, într-un geam,

dimineața prinde față.



Nimeni nu băgă de seama

cum, din aur și topaz,

raza se făcea obraz,

limpezimile –maramă.



Cerul deveni privire

și lumina chip duios –

Maica Domnului Hristos

pe tulpina ei subțire.



In fereastra sclipitoare –

chipul Precistei bălai,

rupt din fulgere de rai

și din viscole de soare.



Și cum strălucea Fecioara,

nezărită la-nceput,

ochii ei din geamul mut

luminară ulicioara.



Două tinere drumețe

îi văzură chipul sfânt ;

și-ntr-un țipăt lung s-au frânt

cu minunea ei pe fețe.



In metanie –amândouă-

păreau creangă de cais,

legănându-se ca-n vis

de prea multă floare nouă.



Se-nclinau în rugăciune

țânci, bătrâni, bărbați, femei.

Ulița sorbea scântei

din fereastra cu minune.



De mulți ani icoana spartă

nu lucise pe pereți.

Ca din somnul altei vieți

se scula cetatea moartă.



Deșteptați ca din morminte,

toți nevolnicii de ieri

înviau îngenuncheri

strălucirii Maicii Sfinte.



Se-mbulzea cetatea toată

ca să-nchine fruntea-n praf.

Parcă foșnet de seraf

plutea moale peste gloată.



Pândele de pe creneluri –

semn și tulnic de furtuni.

Alelei ! Creștini nebuni,

ștreang v-așteaptă și măceluri.



Cnuturi de smintită hoardă

peste rugile din drum.

Caste flăcări fără fum

taina nu-nceta să ardă.



Geamul spintecat de pietre –

pulbere și licurici.

Cetele-n genunchi sub bici

nu urniră către vetre.



Beți de slavă și mistere

ochii lor priviră-n sus.

Maica Domnului Iisus

sta pe-un zid de giuvaere.



Scânteia în zid granitul,

ardea piatra de bazalt.

Era fruntea-azur înalt,

era zâmbet infinitul.



Strigăt sfânt de adorare.

Urlet de păgân blestem.

Steaua de la Betleem

ziua fâlfâia pe zare.



Gloata tot bătea metanii

când în zid băteau berbeci ;

sub divinul chip de veci

sângerară bolovanii.



Murul se surpa cu vaier,

spart în chiotul barbar.

Ochi smeriți cătară iar :

Maica fulgera în aer.



Peste freamătul mulțimii,

într-un cearcăn de safir,

Ea lucea ca un potir

și zâmbea ca heruvimii.



Peste haita ticăloasă,

spumegând uimită-n loc,

Ea-ndulcea cerescul foc

pe-un obraz de chiparoasă.



Aerul în vâlvătaie

barda cum să-l surpe-n glod ?

Taina, sus, peste norod,

Ce hanger putea s-o taie ?



Sfânta lin urca în spațiu

pe-un chilim de aurori.

Ca un vuiet de vâltori,

jos, vuiau îngenunchiații.



Din vecii de ne’nceputuri

aripi verzi dădeau ocol..

Ingheța hangeru-n gol,

gheara degera pe cnuturi.



Limba împietrea năucă

cu ocara-n vârful ei.

In lumina Precistei

cădea ștreang, pica măciucă.



Numai gloatele-n extaze,

sub un viscol de azur,

se-mbătau de aur pur,

de mirezme și de raze.



Și dând sunete minunii,

clopote porniră glas.

Ce Arhangheli le-or fi tras ?

Oameni nu trăgeau de funii.



De mulți ani nu mai urcase

glasul lor în vechiul burg,

fără clopote-n amurg,

fără vechi iconostase.



Și-acum sunetul străluce

ca o ploaie de arginți,

în cetatea fără sfinți,

în cetatea fără cruce.



Robii temniței de piatră

le-auzeau prin uși, prin zid.

Zidul tremura fluid,

robii-nchiși vedeau prin piatră.



Vedeau taine de zăpadă,

de văzduh și de văpăi.

Lanțuri, paznici și călăi

nu-i puteau opri să vadă.



Zidurile-n strălucire

cum cutremurau năluci,

burgu-ntreg ardea de cruci,

de icoane și potire.



Ulița era mireasmă

și cetatea toată zvon ;

orice meterez –amvon,

orice turn –catapeteazmă.



Ce puteri prindeau să miște,

ce aeriene mâini,

porțile cu vechi țâțâni

ruginite de răstriște ?



Că sălbaticii de strajă

le vedeau cum se deschid.

Pe turtitul chip livid

Se holba mirarea-n groază.



Din zbârlitele dihanii

spaima-ngălbenea momâi ;

și din creștet în câlcâi

le sluțea în pocitanii



Din cetatea cu lumine,

haita da-napoi prin porți,

cu ochi mici, cu mâini de morți,

în piei strâmbe de jivine.



Dar cetatea sub minune

nu privea-napoi nimic.

Pe scări dulci de borangic,

ea sta sus in rugăciune.



Și de sus privea-nainte

Cerul Domnului, rămas

ca un vechi iconostas

în Cetatea Maicei Sfinte.