“Nu. Acum nu!” ți-am spus,
și m-au ascultat pereții,
varul alb, steril, mi-a mușcat din culoare,
cuprins de pofte nestăpînite…

“Acum e prea tîrziu !” ți-am spus,
și m-au ascultat doar umbrele
căzute pe perete, ‘mprăștiat,
negrese goale ca niște clepsidre.

“Dar Acum, chiar Acum
am mușcat coada prezentului” ,
ți-am spus – și mi-ai strigat,
ca din gură de șarpe :
“Care Acum, femeie ?!
Acum nu mai există!
L-ai înghițit tu,
cu toate surorile tale,
nebune,
de-o veșnicie încoace,
și-așteptați să vă spun :
să vă fie de bine !”