Prea strâmt e locu-n camera trăirii.
Abia-mi pot duce mâna către gură.
Ochi reci din ziduri liniștea mi-o fură
Și brațul scârbei gâtuie zefirii.

Doar până la perdele se îndură
S-ajungă gestul hărăzit iubirii.
Un verb scâncit, al pizmei și-al orbirii
Îmi sfâșie nădejdile cu ură.

Prăfoase molii rod brocart de vise
Și carii au pătruns în gândul mut,
Să-ncețoșeze ploapele deschise.

Cu greu ridic opaițul de lut,
Sparg geamul cuștii, cu mișcări decise
Și sorb răcoarea mărilor, tăcut.