Din prisma absolutului destrămat
Își cutremură rădăcinile-o conștiință;
O iubire ucisă și-a aclamat
Dreptul măcar la năzuință.

Atârnând de-o creangă tânără de măslin,
Viața își redescoperă sensul,
Dorind curgerea unui râu lin,
În cursu-i domolind pietrișul.

La granița dintre real și închipuire
Îl așez pe Dumnezeu față în față cu mine,
Plănuindu-i o cursă prin ademenire,
Iar pacatul va fi Apocalipsa ce-mi apaține...

Influența timpului asupra universului mă doboară,
La fel și veșnicia sufletului meu neodihnit,
În timp ce semenii și visele mă omoară
Îmi aștept finalul calm, lucid și liniștit...