De când timpul mi-e sevă,
Drog trecerii tale prin anotimpul creației,
S-au înmulțit catargele
ÃŽn portul marii mele dileme.

Toată lumina aceea nevăzută
Poartă pelerinul din mine
La picioarele ei adorate,
Înmugurite oceanului de răni de pe pământ.

Să-mi fie înclinarea rădăcină
De arbore, de nor nesupus…
Un dor desprins realității,
Imaginat la cei doi poli ai tăcerii.