Sfârșit de joc

ziceam ceva de fulgi din frunze,
fumul de țigară se risipea metodic printre mese
nu , ăștia nu există, e sigur
mi se spune ,
sau poate de rouă, m-am apărat eu stângaci
nu, nici ăștia -
pe paharul de bere observ că e desenată o cheie
chiar dacă totuși
ar fi ai tăi, numai ai tăi
nici n-ai știi cum să-i faci să arate
sau cu siguranță n-ai reuși
să-i aduni și să-i faci să cadă cumva
din cer, să-i vezi fulguind
termină cu asta,
fulgii sunt de și rămân de zăpadă
realitatea e asta așa și gata
așa cum o vedem uneori
când coborâm dimineața din scară
și ne trezim din amorțeala unui amănunt
oarecare, cu aproximativă uimire
„ Boca Juniors , 2-1, in prelungiri , acasă la River … ”
și apoi vine și momentul ăla de relativă magie,
ia uite, mă, ninge
și ne întoarcem la cursul firesc al dimineții
al străzii pe care mergem
e un soi de puls ascuns acolo în care tocmai revenim –
și în care fulgi sunt și rămân din zăpadă
aduși geometric, așa cum trebuie, spre pământ,
așa cum se fac lucrurile în realitatea asta
din care tu te încăpățânezi să ieși,
realitatea asta a noastră, din care cineva scria
cu nonșalanță
că nu mai e timp nu mai e loc
(afară, în noi, oriunde)
pentru ași ascunși aiurea în mânecă
pentru eschivă sau nesiguranță -
asul ăla de spade, care ne plăcea nouă atât de mult
în fine, tu parcă simți cartea aia mare pe undeva
în stânga ta cineva zice mereu pas
și din dreapta nu primești mai nimic
și atunci vine
brusc, sec
lipsită de orice fel de vibrație -
senzația aia de rutină întreruptă
de mână-moartă
exact aia de care nu mai e timp și loc
(și care face fulgii să rămână dracu din zăpadă)
„deschizi sau ce faci ?”
dar vocea aia vine de undeva departe
și fără să vrei te întorci la senzația aia de pasivitate
de care încerci să te aperi, stângaci :
poate în minutele alea de prelungire
să mai fi rămas
un rest aiurea
de timp răzvrătit, ascuns…