Nici o toamna nu m-a ingropat
in frunze ca asta,
nici pedeapsa mai mare ca sunt
nu exista.
ologul isi taraste mereu piciorul lipsa orbul priveste fix o lumina ce nu s-a vazut mutul face semne si moartea nu le intelege,
eu imi tarasc piciorul si ma uit fix la lumina care nu exista fac semne si moartea mortii ma vede imi port diformitatea in fata
ei nu vad si imi spun ca sunt inca frumoasa aceea nu sunt eu o papusa de plastic si unghiile ingropate un metru in pamant
scormonind dupa suflet
Maine o sa ma trezesc dupa ce stelele s-au stins
stiu ca la tine pe mormant
rasar mieii
si mai stiu ca si tu, fara mine,
esti trista.