„En Garde!”



O mare de cuvinte între două zări…
Aceeași flacără se-aprinse-n lumânări,
Sau lumânările sunt arse separat?
Să fiu eu cauza, sau alt bărbat?


Ne tot privim prin geamuri plini de stimă,
Ca două manechine-ntr-o vitrină,
Iar când simțim că sufletele ard,
Ne-ndepărtăm ilar, strigând: ”-En Garde!”


E Sartre-amar, Camus prea nihilist,
Blaga îmi pare mult mai fantezist…
Și-n vorbele schimbate cu ochi goi,
Am discuta orice, nu despre noi!


Apoi mă-ntorc acasă să fac rime,
Să mă răzbun că tac când sunt cu tine,
De parcă poezia-mi fără de valoare,
E-n stare să-mi aducă consolare?!


Și uite-așa, va mai veni o zi,
În care ca felinele ne vom privi,
Și de-om simți că sufletele ard,
Ne vom îndepărta urlând: ”-En Garde!”