n-am inteles decat tarziu de ce tu,
cu o violenta iesita din comun,
deschideai
usile capitonate
ale sufletului meu.
aveai urgenta nevoie de aer,
vroiai sa te simti sigura,
libera,
departe de orice spatiu inchis
existent intre noi doi.
ermetismul meu
te scotea din minti,
te panica,
te sufoca,
si intrai intr-un sevraj inspaimantator.

abia atunci mi-am dat seama
ca suferi de claustrofobie cronica.
Si te-am lasat, (ah, ce greseala fatala)
sa dai cu mine de toti peretii
sa-mi spargi ferestrele interioare
ca tu sa ai aer,
spatiu
si libertate de miscare.

din cauza ta
m-am ales cu o pneumonie atipica
de fiecare data
cand pleci,
sufletul meu,
cuprins de friguri,
aiureaza
si nu mai suporta
usile inchise