SI DUMNEZEU A CREAT DIN NOU FEMEIA


(Doamnei Monica Lovinescu,
in anul 2002, la aniversarea a 80 de ani de singuratate intr-un veac bolnav si pustiit de demoni)



stau în semn ca-n apa morților un pește de argint, în toate se-nfiripă
rostul cu care trec ținîndu-se de mînă umbrele fără ecou din Podul Curcubeului
și iată de ce nu mă mai mir și nici nu găsesc un pieptene pentru acel plîns ermetic
cînd vine vorba despre Iov ca despre unul care a stat la coadă
la viață încă de la cinci dimineața, împreună cu întreg cartierul,
se făceau liste, tabele, vecinii de scriptură își aduceau mesele
de lucru în fața magazinului și lucrau de zor la statuile zeilor ce creșteau peste
bulevarde și cafenele ca un centru de putere neinaugurată,


zeii își fac mereu de lucru cu corpurile în care bagheta diluează o muzică
pentru tobe, dar au uitat să-l spele de noroi pe André Velter fără ca
nimeni să cugete că zeii nu erau decît niște fîșii de agățat golul,
dar pe atunci, cînd era pace la Thipareth, despătimirea se făcea fără autocritică și fără săpun, fără secrete de profunzime
fără ședințe și fără gazeta de perete a despătimirii, iar într-un
tîrziu, cînd se considera că ești suficient de despătimit, sau, mă
rog, un despătimit în plus, ți se elibera carnetul de despătimit
pe care scria citeț numele, prenumele, locul patimii, clipa cînd te-a
pocnit și datele tehnice ale daunelor, lista patimilor avute înainte
și lista patimilor cu care ai rămas după cura de despătimire,



dar ce patimi aveam, domnule Iov, îi spunea vecinul său de apartament,
ce patimi aveam noi la vremea cînd cosmosul de-abia ne suflase cu aur,
imaginează-ți că ții în căușul palmei
tensiunea iluziei prin care femeia îți lasă o zgîrietură mătăsoasă pe retină, un receptacul
prin care îi simți gustul înainte să apuci a despica sîmburele
din care va crește o corolă de fulger,
imaginează-ți că vrei să bei apoi
apa din căușul palmelor tale și te usuci de sete după primele picături,
căci apa avea gust de cîntec înfricoșat și încă nu-ți vine să crezi
că vei crăpa de sete în preajma vîrstei cînd vîntul ți se încolăcește
domol în jurul umerilor ca schița unui accident astral,
în timp ce trupuri palide te vor stropi
cu zgomotul lor cum picătura de ser pe un pacient aflat la reanimare în deșertul Malkuth



dar acuma nu zic că asta este propriu-zis o patimă, domnule Iov,
continuă vecinul lui de apartament, vorbind singur în acea dimineață
de joi cînd se vindeau cuvinte goale la magazinul din colț și Iov stătea
la coadă pe viață împreună cu întreg cartierul,
patima începe atunci
cînd pronunți cuvîntul moarte așa cum ai rosti o sumă de bani.
nici prea mare dar nici prea mică, în prezența unui bărbat cast și cu
modulațiile unui ecou de matrice din care au dispărut golurile libertății,
imaginează-ți cum crește lunula dimineții între mîinile lucioase ale femeii
tale ce tocmai ți-a frămîntat o pîine nici prea mare dar nici prea mică
pe care să o duci cu tine la cîmp și să o frîngi deasupra pămîntului
încă rece, după care te vei lungi pe armura lui, scormonindu-l îndărătnic,
pînă ce vei înota gol la sfîrșitul verii într-o mare galbenă de ierburi fierbinți,



imaginează-ți că vopsești casa în culoarea ce o avea la începuturi
pielea de femeie tînără cu care ai descoperit că se aseamănă harta
Americii privită printre gene și schițată sumar între două nopți irosite,
oprește-te brusc transparent în fața unei femei bătrîne ce nu se mai uită la lume
decît pentru a reface culoarea albă a unui ou închistrit cu prea
mult roșu și mov și întreab-o de ce îi cresc acum direct de sub unghii
aripile între care inima întîiului bărbat intrase în galopuri barbare
fugărind altădată din preajma ei dezordinea cuvintelor fără miez,




e bine că au mai trecut niște minute bune, domnule Iov, în care
am fi putut păși orbi peste planșa cu cuie și flăcări de la circ, și
totuși n-am făcut-o, pentru că patima nu ne împinge decît la lucruri cu
adevărat serioase,
cum ar fi acela de a sta cu ochii pierduți nopți întregi
pe linia moale a cefei cu care femeia de ceață aprinde în lume o faclă,
m-am gîndit adeseori, în astfel de momente, cînd ea dormea și
cum stătea așa cu spatele la mine ca un ecran scintigrafic decolorat,
că bietele mele mîini albastre de frig s-ar putea încălzi presîndu-i
și frămîntîndu-i ca un olar gîtul leneș și fierbinte pînă ce acesta ar fi ajuns cît un fir
de agheasmă, dar în aceeași clipă am știut că lumina are nevoie de o
răscruce din care să țîșnească întărită mai departe și din nou am
putut să plîng cu lacrimile mele adevărate, cele care mă ajutau uneori
să știu unde mă aflu, unde mă tot duc și ce mi se va întîmpla atunci cînd
mă voi ridica din genunchi trăgînd după mine în sus și acel semn
ce înmoaie picioarele îngerilor și le smulge strigăte copiilor mei,



dar în toate împrejurările știute și neștiute, domnule Iov,- cînd patima
ne-o ia înainte ca o pisică ce știe deja gustul laptelui de femeie ca pe o
picătură de ambră din care, răsădită în amiaza crudă încă,
ar putea izbucni un incendiu nimicitor, lăsînd în urmă, în golf, lăzi
de portocale și de trupuri umane carbonizate laolaltă-,
hai mai bine să
nu ne uităm la trecut ca la un prizonier de război aflat în așteptarea
nopții pentru a fura de pe crengile înalte fructele cele mai rumene,
căci toate acestea, domnule Iov, nu sînt decît niște simple supoziții
despre acele timpuri ale despătimirii, cînd între noi și iluzia
noastră de sine se acumulase ultima respirație psihică, încît tot
ce ne rămînea era să refacem iar și iar toate calculele despre zero și
despre tot și să le presărăm ca făină în același lut din care i-a venit și trupului
sorocul mai tîrziu și tot pe calea unor geometrii subtile iscate din palpit de chaos,




dar să începem cu începutul, îl avertiză vecinul
de apartament pe Iov, ca pe unul care a stat la coadă la viață împreună
cu tot cartierul: ne place să răzuim din remembrare, folosindu-ne de
dinții ascuțiți ai acelor iubite din care este făcută linia orizontului nostru,
exact acele cuvinte ce populează absențele din energia dezsexuării și
pavează cele douăzei și două de căi lacustre din Arborele Vieții Neîncepute,
ne aducem aminte prea tîrziu că nordul este doar un pol psihic
generat de feminitatea absconsă a bărbaților în descreștere,
ne prefacem că ne este de ajuns numai să atingem o zînă pentru a o
împiedica să ne tranchilizeze prin contiguitate, cînd în realitate alfabetul și lexicul barbar
noi le-am construit din scheletele aurii ale tuturor pămîntenelor
nubile,
vrem să întîrziem în fiecare nume de femeie la fel cum
se zvîrcolește micul bob albastru de orz în pămîntul strîmt al cerului
de decembrie,
noi avem o idee fixă, în virtutea căreia cuvintele rostite
sînt niște păsări migratoare ce singure cunosc liniile slabe ale spațiului
pe unde poate fi străpunsă dorința bărbatului de a ține țărîna în palme
ca pe un pîntec bombat de femeie fără glas,
și atunci se nasc acele cuvinte
ce nu se aud decît în mintea noastră, spintecînd-o în două lumi
ce nu se pot atinge, una în prelungirea celeilalte înflorind ca gerul,
iar mai tîrziu, neatenți fiind, ofrandele rostirii se întorc la noi ca fluturi
ce ne umplu auzul cu foșnetul notelor de plată ridicate,



nu-i nimeni mai singur pe cer decît
un bărbat ce a pierdut cuvintele de deșteptat ritmul cu care lumea se
învîrte în așa fel încît o singură femeie să-i fie miez și ochi și navă,
și încă
n-ar fi destulă patimă în acest titirez, dacă vîrtejul stîrnit n-ar răvăși
și sicomorii, și sălciile, și salamandrele ce trec tacticoase peste
firișoarele cu care apa morților sapă în creștetul fiecărui bărbat
un izbuc ce nu l-a putut ajunge la timp ca idee,
căci într-o zi, domnule Iov,
cînd în toate plutește o stare de inițiere, și cînd nimicul se lăbărțează
ca o inflorescență stăvilind lumina, ni se pune în vedere că am trecut
examenul de despătimire cu brio, pentru că am avut răbdare cu
carul și am stat la coadă la viață, laolaltă cu tot cartierul, de la cinci
dimineața pînă la sfîrșit, cînd cuvintele goale erau spălate cu detergent ca niște
sticle de rachiu ieftin, și mai erai și dumneata cu noi, domnule Iov,
dumneata care ești tare de cifru ca un verset cuantic,
și abia atunci robia noastră
se preschimbă în pulbere ce cauterizează rănile deschise de care
e plină cocoașa fecioarei ce ne-a cărat timp de optzeci și șase
de ani și cincisprezece minute cuvintele de pe o punte de vapor pe alta și tot așa pînă la
Teete malkutakn și etajul geologic al tuturor fecioarelor în a căror cutie toracică
răsună muzica războinicului fără război
încît odinioară, ca și astăzi, ne desprindeam de țarcul
ființei fără a o începe, împungeam limita cu cornul unui cuvînt
fără rădăcini și, dintr-o dată, așternut în ritmuri, universul ne regăsea
ca pe locul geometric unde Dumnezeu a creat din nou femeia

Angela Furtuna - Poesie





în "Poemian rhapsody- Cartea Donei"
(Si Dumnezeu a creat din nou femeia)
p. 53 - 57.



***
Blog Angela Furtuna