Sunt speriat, ciudat, nu am mai simțit frica de atunci, când, cu picioarele călcând în gol, am așteptat calm zdrobirea de nimicul care m-a împresurat rapid, ca vidul care se umple cu aer, după ce primește o portiță spre exterior. Incerc să-mi definesc ce anume mi-a provocat senzația de neliniște, dar nu pot, nu, deocamdată, nici măcar nu știu cine și unde sunt. Imi deschid ochii, clipesc și-mi dau seama că, de fapt, stau de un timp infinit cu ochii deschiși așteptând ceva – asta e, sunt speriat de bezna care mă învăluie, imposibilă de străpuns cu privirile-mi ce caută măcar un singur punct de reper. Am orbit.
«Nu, nu ai orbit», aud o voce gravă, parcă lângă mine. Intorc capul spre sursa sunetului, nimic, nu mă văd nici măcar pe mine, nu pot să disting nimic, nici măcar nu-mi dau seama dacă privesc în realitate sau doar așa, într-un coșmar al irealității. Întind, totuși, mâna, încercând să pipăi vidul din jurul meu, cine vorbește cu mine? Cred că am înnebunit.
«Nu, nu ai înnebunit», mă lovi, din nou, vocea, de astă dată șuierătoare, parcă ar fi fost zgomotul scos de un ciocan pneumatic rămas, brusc, fără aer. Simt cum pulsul mi-o ia razna, ceva se accelerează în mine (sau în jurul meu?), așadar am, pe undeva, în negura asta, și un corp. Șuierul vocii încă îmi reverberează în minte și știu, panica începe, încet-încet să pună stăpânire pe mine. Incerc să o controlez, e ca un reflex pe care-l am, sau l-am avut cândva, poate într-o altă viață. Incerc să-mi adun gândurile, cine sunt? Unde sunt?, dar efortul mental ripostează cu milioane de ace împroșcate spre ceea ce bănuiesc că ar fi capul meu. Am murit.
«Nu, nu ai murit», veni prompt și Vocea, de astă dată cu sughițuri de râs, parcă și-ar bate joc de neputința mea. Odată pusă la zid, panica mi se transformă în furie, chiar dacă nu mi-o pot nicicum manifesta, în neputința mea. Mă gândesc doar la nimicul din jurul meu și la Vocea care, se pare, a rămas în acest vid singurul meu companion. «Cine ești, unde sunt?», iar nedumerirea-mi ar mai fi îmbrăcat încă zeci de alte întrebări, dacă nu aș fi simțit, din nou, împunsăturile veninoase din capul meu.
«Nu știi? Nu ți-ai dat, încă seama? Hai, nu-ți fie frică, lasă-te în voia mea și a ta», îmi susură, de această dată Vocea, calmă, duioasă, aproape drăgăstoasă, ca și o apă ce curge lină, adâncă și periculoasă. Din mine a venit Vocea, eu sunt Vocea, Vocea este în mine, eu vorbesc cu mine, Vocea vorbește cu mine, eu sunt rațiune, iar Vocea este logica mea.
«Hei – un sunet aproape neliniștitor, nu crezi că e prea mult, dintr-o dată?». Lasă-mă, lasă-mă să zbor, din nou, lasă-mă să văd ceea ce este dincolo de mine și de tine, lasă-mă să revin acolo, de unde am plecat.
«De unde ai plecat?», veni prompt și întrebarea, care mă lăsă perplex. De unde am plecat? De unde am plecat, de am ajuns aici și unde sunt aici?
«Ei vezi, nu e chiar atât de simplu. Lasă-ți timp!», mă
umple din nou, cu totul liniștea Vocii. Dar eu nu am timp, nu acum, nu acum când am impresia că am orbit, am înnebunit, că am murit, vreau să știu, vreau să știu cine sunt, unde sunt, mai trăiesc, cine am fost, de unde am plecat, pe cine am lăsat în urmă, ce-am putut face, Doamne, de am ajuns în starea în care sunt – ori nu mai sunt, acum. Furnicăturile acelor din creierul meu se tranformară, brusc, în dinți ascuțiți, ce încep să muște, tot mai adânc, să rupă, tot mai sălbatic, toate răspunsurile care ar putea veni pe urma zvârcolelilor mele neputincioase.
«Stai liniștit. Nu simți lumina care te învăluie și-ți alungă frica și durerea?», veni Vocea molcomă, unduitoare, ca un tors de balerină, moale – oare de unde le-am mai scos și pe acestea – balerină, da, parcă-mi aduc amintesc, și eu făceam un fel de balet, dar nu acel dans clasic, desfătător privirii, ci ceva mai sălbatic, mai dur – da, duritatea este cuvântul cheie, ce poate fi dur? Piatră, granit – ce semnifică piatra și granitul, laolaltă cu baletul? Da, vine, vine, fugi de aici lumină, nu mai am nevoie de învăluirea ta, vino frică, vino durere, hai vino moarte, dulce moarte, mi-s brațele deschise, vă aștept, hai să vedem – ha, ha, zic eu, orbul, hai să vedem care poate duce mai mult, hai să vedem unde-și poartă fiecare slăbiciunea, hai să ucidem, hai să ne sinucidem, vino, vino, ce mai aștepți?.....

Din afara geamurilor fumurii, protectoare, halatele albe începeau să fâlfâie a neliniște, citind gândurile și auzind zvârcolelile Subiectului nr. 69, cel de dinăuntru, întins pe pat, legat cu milioane de fire și ace de pereți de monitoare și alte aparaturi, a căror denumire nici măcar nu le cunoșteau. In spatele lor stătea, în expectativă, un halou negru, ce-și schimba înfățișarea și forma, din negru în negru mai intens, după trăirile Subiectului 69. A auzit chemarea și a venit. Era doar curios până unde va merge cruzimea halatelor albe și-și încerca, în același timp, sacoșa – «e suficient de mare să vă i-au oare pe toți?».
«Opriți-l, opriți-vă! - se auzi șuierul, Vocea – este pe Pragul 7, dacă trece dincolo nu-l vom mai putea aduce înapoi». «Termină Kelly, e doar un subiect, e cel de-al 69-lea subiect, ce Dumnezeu, vor mai fi și alții, trebuie să vedem ce este Dincolo!», spuse unul dintre halatele albe, uitându-se printre hârtiile care confirmau, oficial, că acea persoană de dinăuntru - Subiectul 69, nu mai există, în mod oficial, a murit într-un accident montan, iar corpul nu i-a mai putut fi recuperat. «Nu se poate, nu înțelegeți, ăsta nu e la fel ca ceilalți, l-am pus la loc, os cu os, dar avea mintea limpede (și totuși atât de prăpăstioasă), este normal, nu puteți face asta, nu vedeți că, încet-încet începe să respire din nou vântul pe care i l-am luat de sub picioare?», urlă bezmetic Vocea, îndreptându-se spre centrul de control al aparaturii, cu intenția de a-l opri. Când mâna-i atinse butonul care, pentru celelalte halate albe simboliza poate chiar Absolutul Cunoașterii, corpul îi fu cuprins de un spasm puternic și mai avu timp doar să vadă podeaua cum se prăbușește spre el. «Cretinul, ar fi putut să se stăpânească, ce dracu, suntem oameni de știință, am hotărât de la bun început că sentimentele nu-și au rostul în cercetările noastre. Bun, hai să vedem ce-i pe Pragul 8, să vedem dacă mai este și altceva dincolo de el, iar după aceea curățați laboratorul și pregătiți Subiectul cu numărul 70», lătră autoritar unul dintre halatele albe.
Imi revin, simt cum îmi revin, mai simt pe cineva lângă mine, ah, tu esti, amice, asta e, prezența ta o simțeam, noi doi suntem vechi colegi și, poate, chiar prieteni. Haloul negru continua, în tot acest timp, să-l elibereze din strânsoarea firelor electronice pe subiect, ținându-și, în același timp liturghia: «Când vei ieși de aici, vei uita totul, ei nu există, eu nu sunt, ești doar tu și amărâta aia de frânghie care s-a rupt sub greutatea ta, imbecilule, de ce dracu nu ți-ai verificat echipamentul înainte de a porni spre nebunia aia unde picior de om nu a călcat?»
Te căutam pe tine, nu știai?, nu simțeai?, vroiam să stau, doar un pic de vorbă cu tine, vroiam să văd cum e dincolo, s] văd dacă aș putea schimba ceva Aici. «Nebunule – spuse Vocea, apropiindu-și ochii roșii, arzând, de fața subiectului, te voi căuta eu, când voi avea nevoie de tine. Cine te crezi că ai putea schimba ceva între cele două lumi? Asta pot face doar eu!»
Ei, de acum, voi putea face și eu, spuse Subiectul 69, îmbrățișând haloul negru, vârându-l și vârându-se în el, prelu`ndu-i goliciunea vidului.

«Unde-i, unde a dispărut Subiectul 69?», se agitară halatele albe, simțind doar urmele de negură în spatele geamurilor protectoare. «Sunt aici imbecililor! - se auzi Vocea în spatele lor. Vreți să vedeți ce-i dincolo de Pragul 8? Ei bine, curiozitatea vă va fi satisfăcută!», spuse Subiectul 69, deschizând, în același timp, o ușă în mijlocul încăperii, o cale pe care lumina străpungând-o, absorbi, pe loc, toate halatele albe din încăpere.
«Ei, acuma ți-ai făcut meteahna, îmi dai și mie drumul?», se auzi, iarăși, Vocea Subiectului 69, după care cele două corpuri, unul puternic și atletic, iar celălalt ca un halou negru, începură să se desprindă unul de altul, haloul negru urmând, încet, ca o poveste, drumul luminii.

Clipesc, clipesc oare? Da, clipesc, uite cum, parcă printre rânduri, încep să deslușesc și să mă desprind din brațele beznei în care am fost. Lumina mă lovi, dintr-o dată, puternic, în moalele capului, trimițându-mi, parcă, un impuls. Da, sunt întreg, nu mă doare nimic, uite, îmi pot mișca picioarele, mâinile, gâtul, da, acuma și văd, Doamne, ce s-a întâmplat? Simt o răceală cumplită cum îmi linge mâna stângă, îmi îndrept privirele spre ea și văd pârâul înghețat, spart, cum încearcă să-mi prindă, iar, ca într-un clește, degetele. In mâna dreaptă mai țin și acum, capătul frânghiei rupte – așa deci, nu-i nici o problemă, am încercat cu frânghia, am vrut să fiu rezonabil cu voi, Zeilor, mi-am zis, hai să mă asigur, mi-ați râs în nas, ei, acum mă duc liber. Și n-aveți decât să veniți după mine!
Vocea îl privi, de Dincolo – vai, ce mă fac cu el, e chiar nebun, trebuie să-l las să urce. Se pare că acolo jos, printre ceilalți, nu mai poate trăi. Du-te Nebunule, du-te, urcă până sus, până când nu vei mai avea pe ce să pui mâna, urcă până la cer și găsește-ți liniștea. Eu voi veghea veșnic asupra ta.