Mergând de-a bușilea, Pia ajunse lângă bibliotecă. Se prinse cu o mână de cheia uitată în broască și, ridicându-se anevoie, se văzu în fața raftului cu cărți. Întinse mâna să prindă una, dar descoperi că are în mână o piesă de la jocul de construcții al fratelui său. Vru s-o arunce. Se răzgândi. Băgă piesa în gură. Legănându-se, dar nelăsând cheia, începu să tragă cărțile din bibliotecă.
Valentin o urmări un timp și, abia stăpânindu-și râsul, se retrase în liniște. Merse la bucătărie:
- Mamă, hai s-o vezi pe Pia!
- Lasă-mă că am de lucru!
- Vino numai puțin, o rugă Valentin.
Mama îl urmă. Se opriră în ușă. Simțindu-i parcă, Pia se întoarse și-i zări. Ochii ei mari, albaștri trădau emoție. Aștepta.
Cel care tulbură liniștea fu Valentin:
- Ce faci, Pia?
Fetița începu să râdă. Bucățica de lemn, udă, căzu peste grămada de cărți. Dezechilibrându-se, Pia dădu drumul cheii și căzu rostogolindu-se.
- Mămico, n-o certa pe Pia! E foarte drăguță! Lasă că așez eu cărțile la loc! Pia, așa-i că tu mă ajuți?
Drept răspuns, Pia, micuța care abia cu o zi înainte împlinise un an, zâmbi cu gura-i știrbă. Mama plecă la bucătărie.
- Pia, dă-mi câte o carte și eu o pun la loc!
Pia îl asculta și-l ajuta pe Valentin, întinzându-i din când în când câte o carte.
Când Valentin consideră că treaba a fost dusă la bun sfârșit, o luă pe Pia de o mânuță și, ajutând-o să pășească, se duseră la mama.
- Mămico, noi doi am făcut o faptă bună.