Am rupt vișinul tatii





Copilăria calmă și netrebnică, mi-am purtat-o cu dezgust și dorință de a deveni matură. Eram fetița aceea, cu ochii prea mari și căprui care se lupta cu zmeii și indienii, ce semănau a dracului de mult cu băiețașii din vecini.
Surioara mea, Roxănica, tocmai inventase roata... nu obiectul....pe care-l știm cu toții... ci mișcarea aceea, profund grațioasă, care-ți aruncă întreaga greutate a corpului în “spatele” unui singur picior, care “săracul” ar trebui să învingă gravitația și semeț să-și “proiecteze” povara într-un ciudat și complicat amalgam de degete frânte spasmodic la contactul cu asfaltul topit de-a binelea, din cauza soarelui verii.
Prin urmare, ea devenise vedeta incontestabilă printre fetele din cartier, care “după ultima modă” doreau să devină gimnaste. Se organizau, astfel, “Campionate de gimnastică” și pregătiri de tot felul pentru un adevărat spectacol “de deschidere și închidere” a “Competiției olimpice” care se va desfășura pe parcursul întregii veri.
Trebuie să vă descriu cartierul în care mi-am “conturat și dezvoltat personalitatea”. Nimic periculos și obscur, deși în imaginația mea demnă de Sherlock Holmes, acesta acoperea mistere și crime nerezolvate, de la “ cine a furat puii de găină ai tantii Anișoara?” până la “ cum a murit bunicul meu?”. Totuși, strada liniștită și leneșă, purtând numele fermecătorului povestitor humuleștian, se întindea de la Policlinică până undeva spre Rădășeni, un sat apropiat urbei mele natale, Fălticeni.
Animată de case, îngrămădite și joase, umbrită de plopi și brazi argintii, strada Ion Creangă își afișa cu fățărnicie pleiada de copii gălăgioși și obraznici și-i aduna pe pietrișul tulbure al școlii grenerale numărul 5. Cum, toți se aflau la vârsta viselor luminoase, diminețile însorite de vară se desfășurau după același tipar: repetiții la gimnastică, un joc scurt de volei cu trei bătăi iar apoi prinsa pe cățarate sau mers pe sârmă (mai exact, gardul școlii mai sus amintite).
Eu mă mărgineam însă, să pictez și să-mi fac temele pentru clasa a doua.
Învățasem de curând să citesc dar pasiunea pentru cărți încă-mi era străină. Eram puțin izolată și încă și mai puțin iubită de vecinii și vecinele mele, care mă considerau răsfățată, bătăușă și prea cochetă. Astfel, blamată și neînțeleasă, zăceam ceasuri întregi, privindu-mi amicii jucându-se pe terenul de fotbal, încercând să-mi impun faptul că nu am nevoie de ei. În cele din urmă, mă supăram, aparent dintr-odată și începeam să bat pe unul și pe altul, terorizându-mi surioara mai mică cu trei ani.
Se impune să vă “povestesc” despre micile creaturi cu care eram obligată să conviețuiesc. Gard în gard cu mine, locuiau surorile: Alina de nouă ani și Cami de șase ani, care erau prietenele mele dar care, din păcate, erau prea lipsite de inițiativă ca să-mi poată țină piept în toate “năzdrăvăniile mele”.
Să vă “spun” un secret, pe Cami, de fapt, o chema Ioana-Lăcrămioara și printr-un mister cele două nume armonioase fuseseră date uitării și înlocuite cu numele acela scurt și împersonal, ca de cățel. Cele două fetițe, bălăioare și blânde, aveau de suferit din pricina încăpățânării și caracterului meu, de timpuriu, vicios.
Altă fetiță cu care “trebuia” să mă joc era Antonela, mai bogată și mai lăudăroasă decât mine și care din păcate, revenise în centrul atenției copiilor de pe stradă, pentru că dragă-Doamne, avusese un accident de mașină de pe urma căruia îi rămăseseră drept amintire câteva cucuie și povestiri.
Antonela era de o vârstă cu mine și singură la părinți, prin urmare, un dușman precoce și de temut. Mai viețuiau, încă, pe bogata stradă Ion Creangă, alte două surori: Viviana și Cătălina, care din păcate sau fericire, erau prea visătoare și proscrise, încât puietul din cartier le marginaliza.
Trecând mai departe, la “gașca” de băieți; aceștia timizi și maturizați prea devreme se împărțeau în două tabere: cei cuminți care se jucau și “empatizau” cu purtătoarele de jupoane înflorate și codițe cu fundițe și cei care, după opinia generală, erau obraznici și murdari. Astfel prietenii mei erau: frații Anton (Bogdan și Codrin), Bogdan Mândruță, care tocmai se mutase în cartier și frații Coman, care deși nu locuiau în vecinătate, își găseau “treabă” în curtea casei mele.
În vara aceea, prea fierbinte și lipsită de bălăceala obișnuită la mare, cunoscusem pentru prima dată un orfan (Bogdan Mândruță), cuvânt rostit de părinții mei cu sfială și teamă. Tocmai, ne împrietenisem și eu, în pofida faptului că tata îmi înterzisese să “aduc vorba” despre mama lui, îl întrebasem curajoasă și senină, ce se întâmplase cu ea. În următoarele momente am văzut și simțit, lacrimile unui băiat palid iar explicațiile sale bânguite despre moarte, rai, Doamne- Doamne, m-au făcut să devin gravă și hotărâtă să-mi fac din copilul acela timid un adevărat tovarăș. Am plâns amândoi și serioși, de parcă tocmai făcusem o treabă pentru oameni mari, ne-am retras din grupul de țânci răsfățați, pentru a ne jura credință și a ne declara “frați de cruce”.
Printre jocurile îmaginate de copilărie, se strecurau adevărate piese de teatru, complicate scenarii, care culminau cu urmăriri și capcane pentru eventualii hoți de suflete, care sălășluiau în livada mea cu vișini. Și cum vara își poartă după urechi cireșele respectiv vișinele, poftele mele de copil de șapte ani și jumătate nu erau întrecute decât de cele ale unei viitoare mămici îmbujorate.
Prin urmare, cel mai logic și rațional lucru pe care îl puteam face, era să-mi suflec pantalonii, să renunț la săndăluțele colorate și s-o zbughesc în vârful celui mai apropiat pom. Bogdan care mă seconda în fiece acțiune, cu cât mai periculoasă cu atât mai incitantă, alegea încântat unul dintre vișinii tatii, spre a-l transforma în depozit cu provizii pentru cow-boy (jocul nostru preferat la vremea aceea).
Și cum întotdeauna trebuie să se întâmple un lucru neprevăzut, unul dintre copăceii, tineri și proaspeți precum copilăria se rupse sub sublima-mi greutate puțin mai covârșitoare ca a unui miel de trei luni. Tragedie. Lacrimi. Și, totuși, o consolare: puteam să acopăr totul, astfel încât, tata să nu afle sau să bănuiască ceva. Zis și făcut.
Oprindu-ne din tremurat și din bolborosit, eu și prietenul meu, alergăm după o funie înnodată în prea multe locuri, cu gândul de a lega trupul frânt al vișinului. Din crăpătura deschisă în carnea copacului, puteam zări, tremurători dinți, care în forfotul lor închipuit, păreau că vor să ne sfâșie. Era vișinul tatii, carne din carnea lui, sânge din sângele lui, dinte din dinții lui și furios că nu avea o curea cu care să ne lovească, își etala dantura mai amenințătoare decât o bătaie cu biciul.
Spășiți și inficoșați, credeam că ultima soluție ar fi să-i mărturisim tatii, păcatul, cu riscul de a fi mustrați și pedepsiți. Mai bine așa decât să așteptăm ca furia vișinului să muște din carnea trupurilor noastre.
Înlăcrimați și umili, ne-am apropiat de silueta tatii care trebăluia de zor prin curtea pustiită parcă, acum, de culoare. Îl strigăm, îi povestim despre nesăbuința noastră, iar tata, bun și galeș, ne privește cu îngăduința unui preot și surâde.
Iertare mai calmă și mai tămăduitoare decât aceea, eu nu știu a exista. Puiul de vișin s-a scuturat, atunci, de două ori de funze și fructe și parcă renăscu mai vioi ca înainte. Bucuroși acum, îl vizitam zilnic, permițând de astă dată și micilor noștri prieteni să ne însoțească. Să fi văzut cum, fetițele se prindeau de mânuțele grăsuțe formând o horă care rivaliza cu cea a naiadelor, iar băiețeii aplaudau jocul piciorușelor lor vesele.
O armonie febrilă, guverna livada, loc al întâlnirilor amoroase între greieri și cosași iar noi tinerii neîntinați încă, ascultam șoaptele vișinilor tatii, pline de învățăminte.
Copilăria se derula iarăși, calmă și netrebnică; iar eu mi-o purtam cu dezgust și dorință de a deveni matură.