Mă poticnisem în senzația aceea în care nu se distinge visul de realitate.
Ochind buza goală a frigiderului, am realizat că el plecase după țigări. Îmi vâjâia capul iar camera sărăcăcioasă de cămin studențesc își arăta dinții bocancilor aruncați prin colțuri. Mirosea a cafea și a mere putrede, poate și puțin a el, a sudoare, a flori de tei și a vin.
Cobor din vis și din patul cald, mă apropii de masa de lucru și bâjbâi cu palmele-mi întise după o sticlă de apă. Se pare că mă ajunsese durerea de cap specifică dimineței de după beție. Să fi fost beția aceea seacă, de vodkă sau poate beția de el, cu el. Mă chinuiau coapsele. Mă deranjase și sufletul mai devreme. Pe masa încărcată de hârtii înnegrite cu scrisul său nedeformat, găsesc o cutie neîncepută de chibrituri. O deschid tacticos și încep a aprinde unul după altul bețele înmuiate în fosfor.
Le arunc neglijent pe covorul prea murdar, cu atitudinea omului fără griji. Nu-mi păsa.
O bătaie în ușă, mă trezește din reveria post-vis. La radio se difuza E.M.I.L cu “Supradoză de vise”. Probabil era un vecin sau poate administratorul. Mai bine să nu bag de seamă, în seamă. Mă tachinează totuși ideea că ar putea fi altcineva, mai important. Deschid, uitând de goliciunea mea acoperită doar de un șal, care mi se prelingea pe umeri; de partea cealaltă a ușii îmi zâmbea un necunoscut.
Surâsul său se transformă în rânjet când eu surprinsă și contrariată, încerc să închid ușa, pentru a-mi aranja ținuta.
Mă privea cu niște ochi încercănați și ironici.
Îl învit fără cuvinte, să aștepte pe patul de fier cu așternut mototolit și îmi ascund carnea într-un pulover de lână moale. Desculță și dezinvoltă mă așez în fața străinului pe un scaun de lemn știrbit de vopsea.
Pentru întâia oară îi aud vocea molatică și gravă care-mi punea întrebări clare dar pentru mine de neînțeles.
Dintr-o dată, totul mi se arăta a fi diform. El mă privea cu durere.
Prea multe știa despre mine. Aflase până și faptul că puteam prezice vremea. Și că uneori mă pierdeam în vise și în culori. Iar imaginea lui mă fascina din ce în ce mai mult și într-un mod interzis. Nu se cade, îmi repetam în minte. Iar el mă prinse de mână, spunându-mi că nu trebuie să-mi înfrânez dorințele și poftele. Refrenul acesta mi se părea prea cunoscut și adulat. Totuși ființa mea respingea părerea că el ar fi cel pe care îl așteptasem de mult.
Iar iubitul meu continua să întârzie cu țigările acelea, de care acum aveam atâta nevoie.
Gând în gând, cu bucurie; ușa se deschise încă o dată. Sărutul prea umed mă scoase din amorțeala aceea inexplicabilă. Și apoi cei doi se priviră cu ochi de lupi înfuriați. Spațiul dintre mine și ei se dilata parcă sub impresia de tensiune și chin ce răzbătea prin porii lor.
Aprinsei o țigară și mă urcai pe pervazul ferestrei. Mă cuprinse un sentiment de spaimă care-mi măcina fiecare os.
Ei dansau în vorbe și în ocheade veninoase. Eu nu-i priveam, cu toate că luptau pentru mine. Nu înțelegeam cum se ajunsese la asta. În momentele următoare, bărbații aceea atât de suavi dar atât de diferiți, se îmbrățișară într-o confruntare trupească. Sângele lor se amestecă, schimbând culoarea cerșafului alb. Nu am reacționat în nici un fel la imaginea cuțitului de argint care tăia în trupurile amândorora.
Îmi părea firesc ca totul să se transforme în mov, în culoarea aceea de doliu, atât de aproape de o nuanță și atât de departe de alta. Îmi aprinsesem cu nonșalanță o altă țigară.

O bătaie în ușă mă trezește din reveria post-vis. Nu deschid. În cameră miroase a fum și covorul este înnobilat de sublime găuri fumegânde în formă de cerc. Nu deschid. Nu vreau să deschid
Iubitul meu îmi va aduce în curând țigări.
Mai e mult până la mov. Mult, mult, prea mult...până la mov.