Prima săptămână i se păru destul de ciudată. Mergeau la cursuri și așteptau profesorii care uitau să vină iar orarul când apărea, când dispărea. Din toată această lipsă de organizare reușise totuși să-și cunoască mai bine colegii, măcar după nume. Veni însă a doua săptămână cu mult dorita stabilitate, lucrurile intrând pe o traiectorie firească. Se bucura că avea de citit. Așa nu i se mai păreau prea lungi serile în fața televizorului.
Câteodată mergea la teatru. Singură, căci nu voia să ia nici un fel de inițiativă în relația cu colegele sale. Uneori intra și la cinematograf. Tot singură. Nu voia să facă nici un compromis deși nimic nu o îndreptățea să creadă că ar fi trebuit să facă așa ceva.
Alteori le scria celor de acasă. Dar întotdeauna se întrista că nu putea să scrie tot ce ar fi vrut să scrie. Era ceva care o oprea. Se autocenzura, fără să știe foarte bine de ce. Poate de teama de a nu răni, de a nu jigni. Sau poate pur și simplu nu voia să devină vulnerabilă. Da. Ea trebuie să fie tare. Nu își poate permite să se arate slabă în fața lor. Deși știa că majoritatea celor care îi citesc rândurile o iubesc sincer și necondiționat, nu putea fi ea pur și simplu. Ar avea prea multe de pierdut.
Vorbea aproape zilnic cu ai ei la telefon. Îi făcea bine să asculte vocea mamei sale. Și când aceasta părea fericită, se simțea și ea cuprinsă de o veselie inexplicabilă. Putea să și plouă afară că Maruca nu vedea nici un nor. Iar bunica ei o încuraja întotdeauna. Dacă ar fi vrut, ar fi putut fi fericită. Dar îi era frică să fie fericită. Nu știa să fie fericită.
"Și ploaia asta nu se mai oprește".
Într-o zi, cum nu venise nimeni să țină seminarul de publicitate, se hotărâră să plece. Tabita avu însă ideea să meargă să vadă programul de la teatru.Ioana, Maruca și încă o colegă, care întârziase, acceptară. Începuse să se obișnuiască să împartă atenția celor două cu alte persoane. Însă când îi fu prezentată cealaltă colegă, își dădu seama că o cunoștea.
–Bună, eu sunt Raluca.
–Bună , eu sunt Maruca…Cred că am fost în aceeași sală la examenul de admitere.
–Da?!? Se poate, dar eu cu memoria nu stau prea bine, spuse Raluca zâmbind.
Și porniră spre agenția de bilete. Ajunse acolo, consultară programul.
–Ce piesă de teatru este mâine ? întrebă Ioana .
–Cred că “Declarație”, de Tudor Mușatescu, la sala mică.
–E toată lumea de accord să o vedem ?
–Se auzi un “da” vesel.
–Atunci, ne vedem mâine la 18:30 în fața teatrului.
Toată lumea își dădu acordul și după ce stabiliră care încotro trebuia să o apuce, își luară la revedere, pornind fiecare în altă direcție . Ajunsă acasă se gândi dacă făcuse bine că acceptase. Poate că ar fi bine să refuz invitația."Dar sub ce pretext ? Găsesc eu unul, doar sunt expertă în declinat invitații. Dar nu ar fi mai bine să merg? Până la urmă, nu am nimic de pierdut.Mă mai gândesc până mâine".
Afară continua să plouă.
–Nu se mai poate, mâine mă duc să-mi cumpăr umbrelă. Și când te gândești că numai el este de vină ... .