În noaptea de Crăciun, jucăriile au plecat fericite, în brațele copiilor ce le primiseră în dar. Soldatul străjuia acum camera, iepurașul se răsfăța în căldura focului, păpușa dormea în așternut de mătase… Singur ursulețul rămăsese sub brad, alături de chitara fără de cântec.

Luminile bradului se stinseseră de mult și strălucirea zăpezii de afară era prea slabă ca să se fi putut vedea în încăperea întunecată lacrimile ursulețului pe care nimeni nu-l voise.

Așteptase atât de mult Crăciunul acesta! Visase că cineva îl va iubi și îl va lua în brațe… visase că îl va duce acasă, iar el îl va răsplăti aducându-i în fiecare zi surâsul dimineții pe buze.

Dar ceasul de vrajă trecuse lăsându-l în urmă și acum privea, cu capul sprijinit de strunele tăcute, ninsoarea de afară, strângându-se singur în brațe să se încălzească și cântându-și încet un cântec de leagăn ca să adoarmă și să uite că sufletul lui nu putea trăi decât o singură, magică noapte în care iubirea ar fi putut veni în calea lui să-i dea viață aievea.

Și ochii înlăcrimați urmăreau prin fereastră, prin noaptea fără iubire, sufletul de stea luminoasă înălțându-se la ceruri, cu îngerii.

*

În zori copiii găsiseră cu mirare ursulețul uitat sub pomul de Crăciun, cu ochi imobili și sticloși și brațele întinse a chemare. Se întrebau mirați cum de nu îl văzuseră cu o seară înainte și mai ales nu înțelegeau de ce pieptul îi era ud de ceva cald, de parcă ar fi plâns.

Nu puteau ști că steaua de lumină ce-i dăduse viață în așteptarea iubirii nu avea să se mai întoarcă niciodată și nu mai avea cine să le spună că-n ochii ursuleților moare o lume când sunt uitați singuri sub brad în noaptea de Crăciun