Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzație scurtă și copleșitoare, este acea iluminare pe care o caută misticii și poeții. Nu poți fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n șir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbește despre "cumplitul" ei: ea este frumusețea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: ești cu adevărat fericit când vrei să oprești timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. Într-un fel, viața ta a avut sens dacă, în șirul nesfârșit de momente banale, cenușii, triste, rușinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viață este compusă, s-a aprins, totuși, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. "Odată ca zeii-am trăit și mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Höderlin. Aceasta este adevărata fericire, pe care cei mai mulți oameni n-o caută și n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar și pentru o clipă, e un hybris care se plătește. Bineînțeles, nu aceasta este fericirea din "Declarația drepturilor omului". Dacă aici se spune că oamenii urmăresc fericirea ca fiind bunul suprem al vieții, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, mult mai "sociologic", față de misticul, esteticul și religiosul primei accepții. Fericirea pe care oamenii o caută îndeobște n-are nimic de-a face cu experiențele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa "aurea mediocritas" a antichității, de cultivarea grădinii proprii, de tihna și pacea unei vieți înțelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium și de excese. În acest sens filozofii invidiau viața simplă și mulțumită a păstorilor, împlinirea celor ce n-au ambiții mari, ci se mulțumesc cu ceea ce le aduce clipa. Dacă fericirea orgasmică despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numită transcendentă, avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestră, imanentă. În lumea consumistă și globalizată actuală , pare că nu mai cunoaștem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice speranță care depășește standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanță în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduță (nu te mai ostenești să-ți dai seama măcar dacă-ți iubești partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ți umpli orice spațiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleșitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conștinși de sine. Ei nu-și mai pun întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lumea asta? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea și auzi doar ca să fiu șofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta?
Condamnarea acestui gen de fericire este totuși în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viață occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacție „elitistă” în fața unei fericiri „populare”. Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că feicare-n parte este săracă și extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeții puri și extatici cât și consumiștii complet imbecilizați de bere și televiziune. Suntem cu toții, de fapt, o combinație între cele două cazuri, și idealul uman ar putea să fie, în consecință, o viață împlinită și decentă material străbătută din când în când de fulgurațiile nebunești ale marii și adevăratei fericiri.