agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-28 | [This text should be read in romana] | OANA STOICA MUJEA STÃPÂNUL VOLUMUL I RÃPIREA ZEILOR Editura NAPOCA STAR Cluj, 2005 Capitolul I ÃŽNCEPUT DE POVESTE P e vremea când Dumnezeu era singur în galaxie, s a gândit: de ce nu ar face o ființă după chipul È™i asemănarea sa? Și aÈ™a a făcut. L a făcut pe Adam. Dar È™i el era singur. Atunci Dumnezeu s a gândit să i aducă o femeie, care să aibă grijă de el. AÈ™a cum È™tim cu toÈ›ii, Eva a încălcat porunca lui Dumnezeu, ducându l È™i pe Adam în ispită. AÈ™a că Dumnezeu i a alungat pe cei doi din rai È™i i a trimis pe pământ. AÈ™a a evoluat (sau involuat?) omul. Omul a inventat legenda, multe dintre ele au făcut înconjurul pământului. Unele au vorbit despre zei, altele despre vrăjitori sau despre alte personaje fantastice. MulÈ›i s au întrebat dacă aceste poveÈ™ti au fost sau nu reale. S a spus că mulÈ›i au È™i descoperit aceste lucruri, dar nu le au comunicat mai departe. Au existat documente care să ateste sau să conteste veridicitatea acestor legende. Ce e adevărat È™i ce nu? Cine È™tie? Cineva spunea că scriitorii fraÈ›ii Grimm ar fi unii din cei care È™tiau adevărul È™i se mai spune că acest adevăr ar exista în poveÈ™tile lor. Oare cât de adevărat este? Nimeni nu poate È™ti. Doar ei. Sau poate că totul a fost în imaginaÈ›ia È™i nevoia oamenilor de a visa. Dar, oare, nu visele ne întregesc viaÈ›a? Poate că din vise se naÈ™te speranÈ›a È™i, după cum bine È™tiÈ›i, speranÈ›a moare ultima. Atunci când Pandora a deschis cutia, a scos din ea toate relele din lume dar, totuÈ™i, a rămas speranÈ›a. Cu toate acestea, există oameni care nu mai au speranță. Oare cum a murit? Oare oamenii au uitat să mai viseze, au uitat să mai spere sau, pur È™i simplu, au uitat să se mai bucure de viață? Poate că au uitat. ViaÈ›a, uneori, ne poate dezamăgi È™i atunci, dacă nu suntem suficient de puternici, uităm să ne mai bucurăm de micile plăceri. Dar cum să te bucuri de ele, dacă nici acestea nu mai există? Cât poate fi de mizeră È™i de josnică o viață de om? Oare cât de mult îi mai bucură poveÈ™tile pe oameni, sau câți dintre ei le mai citesc măcar? Cineva îmi spunea odată că poveÈ™tile fraÈ›ilor Grimm erau adevărate. BineînÈ›eles, erau mult mai fioroase È™i mai dure, genul de poveÈ™ti pe care nu le putea citi un copil. Atunci nu am crezut în veridicitatea acestora, dar, după ce am aflat această poveste, mi am dat seama că toate poveÈ™tile au un sâmbure de adevăr, altfel nu s ar putea. AÈ™a s a întâmplat È™i cu profesorul Ken Rogers, un profesor de È›ară dintr un mic sat belgian. Toată această poveste s a petrecut în zilele noastre, cu câțiva ani în urmă. Micul sat era de o frumuseÈ›e nemaivăzută până atunci. Oamenii care locuiau aici nu erau tocmai oameni normali, aceÈ™tia aveau anumite puteri È™i unii dintre ei aveau chiar înfățișări ciudate. AÈ™a cum spuneam, satul era foarte frumos È™i chiar modern. Pe străzile lui mari se puteau observa două tramvaie, ce i drept de epocă, tramvaie care erau date dispărute de mulÈ›i ani. Tramvaiul 137 se spunea că este unul magic È™i că aici visele deveneau realitate. Casele erau construite în stilul vechi, unele erau frumoase È™i impunătoare, altele erau mai mici È™i mai sărăcăcioase. Satul era aÈ™ezat la poalele unui munte È™i, cu toate astea, aici era mereu cald. Trebuie să mai spunem că satul era împărÈ›it în două. ÃŽntr o parte exista atât zi, cât È™i noapte, aÈ™a cum este È™i normal. ÃŽn cealaltă parte însă, exista doar noapte, aici ziua s a arătat cu mult timp în urmă. ÃŽn acest sat existau doar È™aptezeci de familii, de aici ne dăm seama ca toÈ›i se cunoÈ™teau între ei. Dar să vorbim puÈ›in despre cel ce mi a spus această minunată poveste. Profesorul Ken era unul dintre acei oameni fără o structură fizică bine definită, avea înălÈ›ime medie, era slăbuÈ› È™i tot timpul cu niÈ™te ochelari mai mari decât faÈ›a lui, aÈ™ezaÈ›i pe nas. Om blând, iubea meseria de profesor È™i iubea copiii. Ken preda „Istoria Literaturii†pentru copiii țăranilor din Grossville. Satul Grossville era aÈ™ezat la graniÈ›a dintre realitate È™i fantezie. Oamenii È™tiau acest lucru, dar nimeni nu a încercat vreodată să i treacă pragul. Profesorul a studiat acest fenomen È™i își dorea din ce în ce mai mult să pătrundă dincolo. Dar, deocamdată, vom lăsa deoparte acest lucru È™i ne vom ocupa puÈ›in de oamenii din sat. Ca în orice sat, primarul este cel mai important om, dar aici primarul nu este un om obiÈ™nuit, ci este un om de dincolo, adică din cealaltă parte a lumii. Primarul, Orson Smith, este de fapt un eldoin, adică jumătate om È™i jumătate felină. Partea omenească a lui Orson, cea de la brâu în sus, este destul de proeminentă, trupul este masiv È™i bine făcut, iar capul seamănă cu al unui copil pus pe È™otii, cu ochii jucăuÈ™i, de un albastru intens È™i cu părul mai galben decât însuÈ™i soarele. Cealaltă parte a primarului seamănă foarte bine cu trupul unei pantere. Eldoinul nu vorbea niciodată de lumea din care provenea, tot ceea ce È™tiau oamenii era că a fost alungat din tărâmul fanteziei în urmă cu o sută de ani È™i de atunci a devenit primar în Grossville. Un alt personaj locuitor al acestui tărâm este negustorul satului, Ginn Dark; acesta este omul care face tot timpul călătorii È™i înfruntă tot felul de primejdii, sau cel puÈ›in aÈ™a spune el. Ginn este singurul om care a mers mai departe de acel sat, el este negustorul È™i singurul care se duce la târg pentru a face negoÈ›. Este scund, grăsuÈ› È™i cu ochii cât cepele, dar totodată un om bun È™i un tată minunat. Acesta are È™ase fete È™i trei băieÈ›i pe care îi creÈ™te cu mult drag È™i interes de când i a murit soÈ›ia. Fetele lui Ginn sunt tot negustorese, dar singurul negoÈ› pe care îl fac este în sat. Ginn își pregăteÈ™te fetele pentru a l urma atunci când el nu va mai fi. BăieÈ›ii negustorului, în schimb, sunt fierari; oricât încercase bărbatul să i facă negustori, nu izbutise, aÈ™a că i a lăsat să È™i urmeze drumul. Cea mai mare dintre fiicele negustorului, Anu, este căsătorită cu preotul satului. Sătenii spun că ar fi cea mai frumoasă fată din sat, combinaÈ›ie între înger È™i demon, o frumuseÈ›e răpitoare È™i, totuÈ™i, demonică. Anu are în jur de 24 ani, este blondă ca aurul È™i mlădioasă ca o salcie. A vrăjit mulÈ›i bărbaÈ›i cu frumuseÈ›ea ei orbitoare, ba chiar se mai spune că, pe lângă frumuseÈ›e, deÈ›ine È™i o inteligență sclipitoare. MulÈ›i oameni presupun că Anu este fata unei fiinÈ›e de dincolo, dar acest lucru nu s a adeverit niciodată È™i nimeni nu l a întrebat pe tatăl ei. AÈ™a cum spuneam, Anu este căsătorită cu preotul satului, Mateus First, despre care se zvoneÈ™te că ar fi un om rău È™i fără scrupule. Preotul e un om de vreo 40 ani, poartă o barbă lungă, ochii îi sunt de culoarea nopÈ›ii, iar chipul îi e tot timpul ursuz. Mateus este înalt, cam de 1,80, È™i voinic cât zece. Se zvoneÈ™te că È™i el vine din lumea de dincolo, deoarece nimeni nu a văzut o pe mama acestuia aducând pe lume vreun copil. Grossvill ul, aÈ™a micuÈ› cum pare, este plin de oameni. Am omis o groază, cum ar fi brutarul Deen, pe soÈ›ia acestuia, Denise, È™i cei trei băieÈ›i ai lor; pe moaÈ™a satului, Andona, È™i pe soÈ›ul ei, Call; pe cârciumarul Drink È™i frumoasa lui soÈ›ie, Marie, care nici ea nu făcea parte din lumea aceasta, dar, spre deosebire de primar, este om. Nici ea nu vorbea prea mult de lumea ei, aÈ™a cum n-o făcea nici primarul. Ar mai fi o groază de oameni de cunoscut, pe care, probabil, îi vom cunoaÈ™te pe parcurs. Și totuÈ™i, mai este un personaj important în povestea noastră, anume Pandora, acea Pandora care a fost păcălită de Zeus È™i a deschis cutia nenorocirilor. Pandora, care locuieÈ™te în satul oamenilor de peste un veac, acum bătrână, este cea care îi învață pe copii despre greci, despre istoria È™i literatura acestora, despre zei È™i oameni, despre multe alte lucruri interesante. Cam aÈ™a începe povestea noastră într un mic sătuc din Belgia, rupt de lume È™i de realitate, un sat de care puÈ›ini oameni au auzit, iar cei ce au ajuns acolo nu s au mai întors niciodată, È™i nu È™tim dacă li s a întâmplat ceva rău ori s au stabilit în acel colÈ›iÈ™or de rai. Când mi a relatat povestea, profesorul Ken mi a spus că satul despre care vă vorbesc este unul dintre cele mai frumoase colÈ›uri de pe pământ. Spunea că apele sunt mai limpezi decât cerul È™i iarba mai verde decât verdele, vitele sunt de două, poate de trei ori, mai mari decât cele pe care le È™tim noi, iar culturile cresc de pe o zi pe alta. Mai spunea È™i că oamenii nu cunosc ura sau minciuna È™i că toÈ›i sunt o mare familie ce se ajută la bine È™i la greu. Capitolul II PROFESORUL E ra o dimineață frumoasă de mai în satul Grossville, majoritatea lucrau la munca câmpului, alÈ›ii se ocupau cu treburile lor zilnice: brutarul cocea pâinea, pentru ca oamenii să aibă ce mânca atunci când se întorc de la câmp, preotul începea slujba de dimineață, rugându se pentru o recoltă bogată, iar cei mai mici se înghesuiau pe aleea ce ducea spre È™coală. Aceasta era aÈ™ezată pe malul unui lac, ceea ce i dădea un aer somptuos È™i liniÈ™titor. ÃŽn È™coala din Grossville nu învățau doar preÈ™colarii, ci È™i copiii mai mari, de vârsta celor care fac liceul. ÃŽn ciuda aspectului său îngust, È™coala era foarte mare. Aici, în fiecare dimineață, se adunau câteva zeci de copii, căci satul era plin, forfotindu se È™i dându È™i brânci pe aleea îngustă. Ca în fiecare dimineață, la È™coală era zarvă È™i gălăgie, care mai de care urla mai tare, râzând sau dându È™i ghionturi. Pentru copiii mari, prima oră începea cu doamna profesoară de canto Alice Brunn, o femeie între două vârste, cu faÈ›a trasă, slabă È™i cu vocea piÈ›igăiată. Profesoara Alice era una dintre cele mai severe È™i cele mai ciudate creaturi lăsate pe pământ de Dumnezeu. Ceea ce am omis este faptul că È™i domnia sa era din cealaltă lume. Nu locuia în micuÈ›ul sat È™i venea aici pentru a È™i È›ine orele de canto. Ar mai trebui să vă spun că cei mai mulÈ›i profesori erau din lumea de dincolo, ba chiar È™i câțiva elevi. AceÈ™tia nu aveau voie să vorbească despre lumea lor, cum nici săteni nu aveau voie să viziteze acest colÈ›. Dar să revenim la profesoara Alice. Aceasta, în fiecare dimineață, venea în sătucul nostru, aÈ™a cum am mai spus, pentru a preda. ÃŽn această zi minunată, profesoara părea mai mohorâtă ca niciodată. Mergea hotărâtă spre intrarea cadrelor didactice, cu o falcă în cer È™i una în pământ, aruncă, pe măsuÈ›a din bambus din cancelarie, ceva ce semăna cu un ziar. ToÈ›i au rămas surprinÈ™i È™i se uitau la ea cu un semn de întrebare. Profesoara a început să tune È™i să fulgere: – UitaÈ›i vă È™i voi ce poate scrie nenorocita aia! ToÈ›i o priviră miraÈ›i, fără să È™tie ce se întâmplă. Dar profesoara continuă, de parcă ei nici nu ar fi existat: – Cum poate o ființă aÈ™a josnică să mă critice pe mine, care predau de două secole È™i ceva, pe când ea de abia s a născut?! M am săturat de nenorocita asta, o să cer Consiliului Celor ÃŽnalÈ›i să o pună la punct! Cum poate ea, un nimeni, nici măcar nu are o putere specială, să mă acuze pe mine de incompetență, când ea nici nu È›ine pixul în mână atunci când scrie prostiile astea, ci îi dictează unei „secretareâ€, cum? Și a ieÈ™it pe ușă tot aÈ™a cum a intrat, adică val-vârtej, lăsându i pe ceilalÈ›i cu gura căscată. ToÈ›i profesorii au plecat la clasele lor, mai puÈ›in profesorul Ken, care a observat că Alice È™i a uitat ziarul pe măsuÈ›a din bambus. Acesta s a uitat în stânga È™i în dreapta, pentru a se asigura că nu mai e nimeni, apoi a ridicat uÈ™or ziarul È™i a citit titlul mare: „PROFESOARA ALICE BRUNN E PREA INCOMPETENTà PENTRU A LUCRA LA ȘCOALA SPECIALà GOODS“, apoi a aruncat o ultimă privire spre titlul ziarului: „INCHIZITORUL“. Acesta era singurul lucru pe care îl văzuse din lumea de dincolo. Ken lăsă ziarul acolo unde îl găsise È™i se îndreptă spre sala unde preda. * Sala în care intră profesorul Ken era mică È™i prăfuită. Găsi acolo vreo 15 copii mari, ce È›ipau cât îi È›inea gura. Unul dintre ei era nepotul primarului, prin urmare È™i acesta eldoin. Jimm, căci aÈ™a îl chema pe eldoinul nostru, era un copil tare neastâmpărat, nici măcar prezenÈ›a profesorului nu îl făcea să se potolească. Bărbatul îi aruncă o privire plină de subînÈ›eles pe sub ochelarii săi mari È™i, în cele din urmă, Jimm se potoli. Profesorul își drese vocea, scoase din geanta sa mare o carte È™i se adresă elevilor: – Astăzi vom începe un nou capitol, È™i anume „LITERATURA POPULARÓ. Știu că satul nostru nu e prea bogat într o astfel de literatură, dar vom învăța È™i noi de la alÈ›ii... Profesorul È™i a mai dres vocea încă o dată... Bun, acum toată lumea să deschidă cărÈ›ile la pagina 303. ÃŽn timp ce elevii se conformau, se auzi o voce suavă din spatele clasei: – PovestiÈ›i ne cum e, vă rugăm! – Cum e ce? Din spatele clasei se ridică o fată înăltuță, cu bucle ca argintul, ochii mari, de un verde pătrunzător È™i de o fineÈ›e îmbietoare. Fata se numea Gina, era o semizână, adică un om mai frumos ca ceilalÈ›i È™i cu anumite puteri. Mama ei era croitoreasa satului, Mona, È™i se pare că atunci când era tânără, s a îndrăgostit de un zân, iar mititica era rodul dragostei lor. Vocea din spatele clasei se auzi din nou: – Cum e dincolo de satul ăsta, doar veniÈ›i de dincolo, nu i aÈ™a? Profesorul se încruntă, dar nu i răspunse. Ca È™i cum nu s ar fi întâmplat nimic, acesta continuă lecÈ›ia fără să dea vreun semn că ar fi auzit întrebarea. ÃŽn sfârÈ™it, cucul anunță sfârÈ™itul orei. Ken își strânse documentaÈ›ia È™i porni spre cancelarie. Se aÈ™eză pe un scaun mare, făcut tot din bambus, È™i suspină adânc: – Ce e, dragul meu?, întrebă profesoara de animaÈ›ie, doamna Katt, Parcă È›i ar fi dat cineva cu ceva în cap... – AÈ™a È™i e, scumpă doamnă, È™i surâse uÈ™or. Gina mă tot întrebă, la fiecare oră, cum e dincolo. Nu înÈ›eleg de ce nu îl întreabă pe Ginn, el se tot plimbă în afara satului. Eu nu îi pot răspunde, am amintiri mult prea dureroase din viaÈ›a mea de dinainte. Profesoara îl atinse pe umăr, ca È™i cum l ar fi compătimit: – E doar un copil, nu mai pune atâta suflet, ignor o È™i gata! Spune mi, mai ai ore? – Mai am două la clasa 39, e cea mai cumplită clasă dintre toate – surâse voios... Dar îmi plac cei din lumea cealaltă, copiii sunt mai naivi È™i mai spun câte ceva de pe acolo, È™i râse iar voios, cred că e minunat... – Ce e cu obsesia ta pentru cei de dincolo? Dacă era aÈ™a minunat, nu i ar mai fi trimis la È™coala noastră, nu crezi?, È™i făcu un gest de dispreÈ› din mână. Ken o privi pe ascuns, apoi răspunse: – Vezi tu, draga mea, mă fascinează faptul că nu o cunosc, nu înÈ›eleg de ce ei au voie aici È™i noi nu avem voie acolo. Mai vezi tu, majoritatea copiilor de aici sunt ori semi muritori, ori muritori de rând, copiii de rang înalt nu învață la noi. Toate astea mă pun pe gânduri, mai ales că am auzit că acolo s ar fi ascuns zeii după ce oamenii i au alungat… Am auzit că sunt vrăjitoare È™i mii de personaje din basme... AÈ™ vrea mai mult decât orice pe lume să È™tiu cum e. – Astea sunt prostii, dragul meu Ken. – Prostii?! Atunci cum îți explici că majoritatea sunt nemuritori, sau cum îți explici puterile Ginei, ori vârsta primarului, care are 140 ani È™i arată ca de 30? Cum?! – A..., cucul a cântat... Trebuie să ne întoarcem la ale noastre, vom continua discuÈ›ia în pauza următoare, È™i profesoara plecă fără să mai spună nici un cuvânt, lăsându l pe profesorul nostru îngândurat, dar totuÈ™i fericit. Ken părăsi în cele din urmă cancelaria, îndreptându se entuziasmat spre clasa 39, „clasa specială“, cum i se mai spunea. Clasa specială numărul 39 era foarte mare, pereÈ›ii verzui, iar în mijlocul clasei se putea distinge o pădure în miniatură, care apărea È™i dispărea din când în când. Ken era unul dintre puÈ›inii profesori din sat care se încumetau să predea la clasa 39, cei mai mulÈ›i preferând să nu intre în contact cu cealaltă lume, vecină lor. Bărbatul se îndreptă spre catedra mult prea înaltă pentru el, apoi urcă pe un piedestal È™i se instală comod pe scaunul mare È™i impunător: – Bună ziua! Azi am ceva cu totul special pentru voi... Profesorul aruncă o privire fugară asupra clasei compusă din vreo 30 de persoane... Astăzi vom studia despre zeii Greciei! Un zumzet alarmant se auzi dinspre elevi. Ken își aruncă privirea asupra lor È™i zâmbi mulÈ›umit. Cum spuneam, astăzi vom învăța ceva nou… Nu È™tiu dacă în lumea voastră s a vorbit vreodată despre zei sau dacă aÈ›i auzit măcar de ei! Un elev puÈ›in ciufulit È™i cu nasul coroiat îl privea uimit pe profesor. Băiatul, palid ca lumina lunii È™i vizibil emoÈ›ionat, se ridică în picioare: – Domnule profesor, nu vreau să par impertinent, È™i parcă cu o ultimă forță își È™terse broboanele de sudoare de pe frunte, dar È™tiÈ›i, domnule, noi È™tim totul despre zei, deci ar trebui să învățăm altceva aici!... Profesorul zâmbi, satisfăcut de intervenÈ›ia copilului ciufulit: – Și cam ce È™tiÈ›i voi despre zei, dacă nu te supără întrebarea mea?, își exprimă curiozitatea profesorul, pe un ton uÈ™or ironic. – Domnule, trăim la mila zeilor de când ne am născut. ÃŽn lumea mea, dacă nu ai sânge pur, e foarte greu să te accepte ceilalÈ›i, mai ales zeii... – È™i copilul îi aruncă o privire destul de acră profesorului. Ken se lăsă înfrânt de data aceasta: își dădu seama că nu are rost să încerce să afle mai mult. Oricum, obÈ›inuse o informaÈ›ie preÈ›ioasă: È™tia că în lumea de dincolo trăiesc zeii, aÈ™a cum presupusese È™i el. Cu mii de ani în urmă, oamenii, sătui de asuprirea zeilor, îi alungaseră de pe acele tărâmuri. ToÈ›i oamenii fuseseră încredinÈ›aÈ›i că aceÈ™tia dispăruseră complet de pe faÈ›a pământului, dar el nu crezuse asta niciodată. Știa că, dacă au existat cu adevărat, trebuiau să fie ascunÈ™i undeva. Acest elev i a confirmat, fără să vrea, că zeii, despre care se credea că nu mai sunt, trăiesc È™i în zilele noastre È™i că nu li s au schimbat deloc năravurile. Se dovedeau în continuare răi È™i asupritori, mai ales cu muritorii, de care doar se foloseau, pentru bunăstarea lor. Acum înÈ›elegea de ce aceÈ™ti copii de dincolo preferau să înveÈ›e la acea È™coală. ÃŽn satul lor, oamenii se obiÈ™nuiseră cu chipurile ciudate sau puterile miraculoase ale celorlalÈ›i. Sătenii nu îi priveau ca pe niÈ™te ciudaÈ›i, ba, din contră, îi tratau, de multe ori, mai bine decât pe semenii lor. CeilalÈ›i erau mulÈ›umiÈ›i de relaÈ›ia pe care o aveau cu oamenii, se simÈ›eau ca acasă. De multe ori copiii de dincolo își petreceau È™i vacanÈ›ele în rândul sătenilor. ÃŽntre cele două lumi existase întotdeauna o armonie ciudată: sătenii È™tiau, chiar dacă nu văzuseră vreodată, că lumea de dincolo i ar putea nimici, însă de atâtea secole ei trăiseră în perfectă armonie. Nici unul dintre săteni nu a dat semn vreodată că ar vrea să È™tie ce se află dincolo, în afară de profesorul Ken. Dar el nu era un sătean obiÈ™nuit, pentru că el nu se născuse în acel sat. Venea din lumea civilizată, aceea lume unde se foloseau maÈ™ina, televizorul, cuptorul, calculatorul È™i multe altele despre care aflaseră sătenii din poveÈ™tile lui Ginn. Sătenii nu aspirau la minunile tehnicii de care li se povestise, se mulÈ›umeau cu traiul din satul lor. Ora la clasa 39 decursese într o armonie perfectă, iar cucul anunță din nou sfârÈ™itul unei noi ore. Profesorul se ridică tacticos, coborî de pe piedestal È™i ieÈ™i în goană, îndreptându se spre cancelarie. Spre surprindea lui, cancelaria era goală, încă nu apăruse nimeni. Ziarul doamnei Brunn se găsea tot acolo, pe măsuÈ›a de bambus, aruncat parcă în silă. Profesorul își turnă o cană de ceai, când tocmai auzi un È›ipăt din capătul holului. Se îndreptă grăbit într-acolo, să vadă ce s a întâmplat. Când ajunse, o zări pe profesoara Brunn zăcând pe pardoseală. ÃŽn câteva secunde își făcură apariÈ›ia È™i alÈ›i profesori, dar È™i o mulÈ›ime de elevi. Un profesor de vreo 25 de ani o înÈ™făcă pe Alice È™i se repezi cu ea la infirmerie. Ken îl urmă: – Ce s o fi întâmplat? Nu cred că a leÈ™inat aÈ™a, pur È™i simplu – Cine È™tie? O să ne spună ea când se trezeÈ™te, dădu sentinÈ›a profesorul cel tânăr, pe un ton vizibil speriat. Pe tânăr îl chema Oreste È™i era un dogmatin, adică un om normal, dar avea puterea de a reÈ›ine 200 de cărÈ›i pe oră È™i de a citi o carte impresionantă în mai puÈ›in de 5 minute. Infirmiera, o femeie în vârstă, cu capul mare È™i un păr roÈ™u vâlvoi, încercă din răsputeri să o aducă la viață pe profesoară: – Cred, domnilor, că nu pot face nimic, e mai presus de mine. Domnule Oreste, cred că va trebui să chemaÈ›i un doctor de dincolo! Cine È™tie, poate are vreo boală ciudată de a voastră…, completă infirmiera, pe un ton nepăsător È™i apoi își văzu de treabă ca È™i cum nimic nu s ar fi întâmplat. – Noi nu avem boli cu nimic mai ciudate decât ale voastre. Eu nu fac parte dintre vrăjitori, stimată doamnă, aÈ™a cum bine È™tiÈ›i, È™i nici profesoara Alice nu face parte din această categorie. Numai ei au boli ciudate!, se supără el, părăsind infirmeria cu o trântitură a uÈ™ii, gest ce nu o deranjă deloc pe infirmieră. Ken rămase singur lângă Alice. ÃŽnÈ›elesese că infirmiera È™tia totul despre lumea de dincolo. Ar fi vrut să o chestioneze ce È™tie, dar realiză că ea nu îi va răspunde, ba chiar l ar fi luat în derâdere. * Ziua aceea fusese destul de ciudată pentru micuÈ›ul sătuc. Nu se mai întâmplase niciodată aÈ™a ceva È™i toÈ›i se întrebau ce e cu profesoara Alice, ce preda la È™coala din Grossville de o jumătate de secol. Chiar dacă era mai aspră È™i mai puÈ›in sociabilă, totuÈ™i avea un suflet bun. ÃŽÈ™i iubea meseria È™i, mai presus de orice, iubea copiii, având chiar ea nu mai puÈ›in de nouă. Alice nu făcuse rău nimănui niciodată, chiar dacă îl mai ameninÈ›ase pe unul sau pe altul, din când în când. Nimeni nu ar fi avut un motiv serios să îi facă rău femeii. ÃŽn satul lor, nimeni nu ura pe nimeni, chiar È™i cei de dincolo erau aleÈ™i în aÈ™a fel, încât să nu strice bunăstarea comunității. Uneori, cei de dincolo erau mult mai omenoÈ™i decât sătenii noÈ™tri, probabil È™i pentru că ei erau mult mai nefericiÈ›i în lumea lor. Tot mai mulÈ›i din cei de dincolo se plângeau de viaÈ›a de coÈ™mar pe care o duc. Nu de puÈ›ine ori îi auzise profesorul Ken È™uÈ™otind despre cât de asupriÈ›i sunt, ba de câteva ori auzise È™i ceva despre lupta pentru putere. Acum curiosul profesor era sigur că unii din cei ce se luptau pentru putere erau chiar zeii. Dacă poveÈ™tile despre zei erau adevărate, atunci Zeus nu s ar fi lăsat învins nici în ruptul capului, mai ales că îi plăcea să conducă terorizând oamenii. De fapt, toÈ›i zeii își doreau ca oamenii să îi slujească È™i să îi venereze numai pe ei. Oamenii povesteau, dacă era adevărat, că ei munceau numai pentru zei, atunci când aceÈ™tia erau la putere. Se zvonea È™i că Zeus le lua toate vitele, atunci când dădea vreo petrecere prin Olimp. Chiar mai mult, oamenii spuneau că zeii seduceau fecioarele luând diferite înfățișări. Dacă toate astea erau adevărate, Ken îi înÈ›elegea pe oameni că îi urăsc pe zei. ÃŽnsă ceva tot nu pricepea: dacă zeii ăștia erau aÈ™a răi, de ce nu veniseră niciodată în satul lor? Aici erau È™i fete frumoase È™i vite din belÈ™ug. Chiar mic, satul era destul de prosper. ÃŽn timp ce profesorul se gândea la lumea de dincolo, pe uÈ™a infirmeriei intră un bărbat mare, cu o claie de păr pe cap È™i cu ochii mai mari decât toată faÈ›a. Ken își dădu seama imediat că trebuie să fie doctorul de dincolo. Acesta îi făcu semn să iasă. Profesorul plecă fără un cuvânt, dar nu ieÈ™i de tot, ci se ghemui lângă un dulap imens, unde infirmiera își È›inea ustensilele. – Bună, draga mea Matti! Ce mai faci? – Bună, Fillo! Ce să fac? AÈ™teptam să vină cineva. De ce au trimis un mago doctor?, se interesă femeia pe un ton nepăsător. – Se pare că Alice a fost vrăjită de unul din netrebnicii ăia de vrăjitori proscriÈ™i, cel puÈ›in aÈ™a crede Ministrul Magiei Negre, domnul Arthur. Aparent au fost probleme È™i în celelalte sate unde ne mai ducem.... O È™tii pe Miruna Rock, nu i aÈ™a? Infirmiera dădu afirmativ din cap. Ei bine, draga mea, a murit săptămâna trecută, în timp ce È™i făcea cumpărăturile în Rockville. Nimeni nu a văzut ce s a întâmplat, au auzit o È›ipând È™i au găsit o leÈ™inată. Au chemat toÈ›i doctorii, de toate naÈ›iile, în afară de mine, È™i nimeni nu a descoperit ce are. AÈ™a că s au gândit că vrăjitorii au făcut o È™i acum m au chemat pe mine. – Dar eu È™tiam că Skelettro nu mai e acceptat de lumea vrăjitorilor, spuse infirmiera pe un ton cald. Să nu mi spui că a revenit printre voi!? – Nu, draga mea, Skelettro e închis de Hades în cea mai bine păzită închisoare, dar probabil că are È™i el adepÈ›i sau – cine È™tie? – altcineva s a trezit că nu are ce face. – Nu È™tiu ce să È›i spun. A..., exclamă uimit uriaÈ™ul, am găsit! E o vrajă de putrefacÈ›ie! Nu i nimic, în câteva secunde o dezleg. Bărbatul rosti câteva cuvinte È™i, ca prin minune, doamna Alice începu să prindă viață. Deschise ochii È™i începu să È›ipe cât o È›inea gura: – A fost un gaap! A fost un gaap! – Gata, Alice, liniÈ™teÈ™te te, acum e totul bine! Știu că a fost un gaap, numai lor le iese vraja asta atât de bine. ÃŽntrebarea mea e: ce vor gaapi de la tine? – De la mine?! Ai înnebunit de tot, Fillo? Probabil vor să i nimicească pe zei È™i încep cu semi zeii. Nu mi s ar părea ceva ciudat din partea voastră… Mereu aÈ›i vrut să fiÈ›i la putere, sunteÈ›i niÈ™te fiinÈ›e josnice... Și profesoara, încă ameÈ›ită de puterea vrăjii, se ridică È™i trânti uÈ™a după ea. – Ce caracter minunat are Alice! Niciodată nu a suportat o discuÈ›ie despre vrăjitori, È™i bărbatul surâse amuzat. – Nu i nimic, dragul meu!… Hai mai bine să È›i dau un ceai È™i să mi mai povesteÈ™ti ce se întâmplă pe dincolo! ÃŽn timp ce cei doi se îndreptau spre bucătărie, profesorul Ken se furișă pe uÈ™a ce duce spre hol. Văzându se scăpat din infirmerie, acesta începu să își pună gândurile în ordine, când o zări pe Alice chiar în faÈ›a lui: – Domnule Ken, nu vă mai furiÈ™aÈ›i aÈ™a după dulapuri! Dacă chiar vă interesează, vă aÈ™tept mâine la ceai È™i o să vă spun câte ceva, de acord? Și femeia plecă, fără să mai aÈ™tepte răspunsul. Profesorul rămase în mijlocul holului, fără să poată scoate nici măcar un cuvânt, dar undeva, în adâncul său, simÈ›ea o fericire pe care nu o mai simÈ›ise până atunci. Cineva era dispus să i vorbească despre lumea paralelă. * După o zi plină cum nu mai fusese de mult timp, în sfârÈ™it Ken se afla în căsuÈ›a sa de la marginea întunecată a satului. Bătrânii satului spun că, în urmă cu câteva mii de ani în urmă, în Grossville trăiau numai cei de dincolo, în mare parte vrăjitori È™i vârcolaci. Pe vremea aceea în sat primarul era un vârcolac, iar vrăjitorii nu erau mulÈ›umiÈ›i de acest lucru. ÃŽntr o noapte, toÈ›i vrăjitorii s au întâlnit È™i au pus la cale asasinarea primarului, când a venit momentul să aleagă cum îi va fi sfârÈ™itul acestuia. Care mai de care s au întrecut în vrăji È™i blesteme. Vrăjitorii au început să se certe între ei, fiecare vrând ca vraja lui să fie cea care i va curma viaÈ›a vârcolacului. Tot certându se ei aÈ™a, au început să arunce vrăji unii asupra celorlalÈ›i, până ce vrăjile s au unit, cerul s a înnegrit È™i soarele a dispărut pentru totdeauna din aceea jumătate de sat. Numai la ora prânzului apărea soarele, pentru câteva minute, apoi dispărea din nou. Oamenii susÈ›in că vrăjitorii au tot încercat să facă o contra-vrajă, dar nu au reuÈ™it. Stăpânii lor, văzând ce ispravă au realizat, i au luat în lumea de dincolo, satul revenindu le oamenilor. Lui Ken îi plăcea să spună povestea asta ori de câte ori avea ocazia. ÃŽl fascina lumea de dincolo È™i creaturile ce trăiau într însa, era de a dreptul euforic când se gândea la ce ar putea ea ascunde. Profesorul se îndreptă către patul dublu din cămăruÈ›a mică de lemn, se întinse, imaginându-È™i ce grozăvii s ar putea afla în acea lume paralelă cu a lor. Gândindu se la acea lume cu plăcere, deodată un chip de femeie începu să se contureze în mintea lui, iar lacrimile porniră să i È™iroiască pe obraji. Ken plângea acum ca un copil È™i în mintea sa se întreceau tot felul de amintiri, care mai de care mai dureroase. ÃŽÈ™i aminti de mama sa, o femeie blajină, cu ochi mari È™i negri, destul de voinică È™i foarte muncitoare, Karla. Mama lui era o femeie din nordul Moldovei, din România. Pe lângă el, femeia mai creÈ™tea, de una singură, alÈ›i doi copii, o fată È™i un băiat. Tatăl lor era tot timpul plecat să facă un ban, aÈ™a că singura alinare a ei erau cei trei copii, pe care îi iubea ca pe ochii din cap. Sora lui era mai mică decât el cu patru ani, iar el o iubea la nebunie È™i o alinta Lulu. Lulu era o fetiță brunetă, cu ochii mari È™i negri. Dintre toÈ›i, era cea mai neastâmpărată. ToÈ›i o adorau È™i o răsfățau, mai ales că ea era mezina familiei. La vârsta de opt ani, Lulu a fost împuÈ™cată accidental de un soldat rus care trecea pe acolo. Moartea i-a fost subită, nimeni nemaiputând face nimic pentru ea. Mama lor suferise cumplit această pierdere È™i nu È™i a mai putut reveni niciodată. De la acel îngrozitor accident, Ken nu o mai văzuse nicicând zâmbind. Muncea zi È™i noapte fără oprire, doar câteodată le mai arunca fiilor săi câte o privire, parcă plină de reproÈ™. Fratele lui Ken era cu doi ani mai mare decât el. Luc, căci aÈ™a îl chema, muncea È™i el cu ziua, de dimineață până seara, pentru a È™i putea ajuta mama. Ken era singurul care urma o È™coală. La numai doi ani după moartea neaÈ™teptată a surioarei lor, Luc se îmbolnăveÈ™te de friguri È™i, în mai puÈ›in de două săptămâni, moare. Acest È™oc a terminat o definitiv pe mamă, care nu a putut vărsa nici măcar o lacrimă pentru fiul ei. La trei ani după moartea fratelui său, se întoarce È™i tatăl acasă, acesta neÈ™tiind ce se întâmplase între timp în casa lui, habar nu avea câte nenorociri i au trecut curtea. Dimitri era un bărbat vânjos, impresionant de înalt È™i tot timpul vesel. Se vedea că au trecut anii È™i peste el. A muncit mult la turci pentru a putea să vină cu un ban acasă È™i, într adevăr, a câștigat suficient pentru a È™i putea întreÈ›ine familia cel puÈ›in zece ani de acum încolo. Bărbatul, ajuns acasă după amar de vreme, È™i a găsit soÈ›ia cu zece ani mai bătrână decât era de fapt, cu cearcăne adânci È™i cu trupul istovit de muncă. După ce a aflat ce s a întâmplat în lipsa lui, bărbatul parcă a îmbătrânit È™i el. Cei doi soÈ›i au mai lucrat încă È™ase ani, până È™i au văzut băiatul scos din facultate, È™i apoi, unul câte unul, doborâți de supărări È™i de atâta muncă, È™i au dat duhul. Mai întâi muri femeia ce, pentru prima oară după atâția ani, înainte să È™i da ultima suflare, i a zâmbit fiului său. După care se sfârÈ™i Dimitri. La doar o săptămână după moartea părinÈ›ilor săi, Ken realiză că nu îl mai leagă nimic de satul din Moldova. Atunci È™i a început peregrinările întru cunoaÈ™terea lumii. A călătorit mult până a ajuns în satul din Grossville. ÃŽn timpul umblărilor sale, Ken a dobândit multă experiență ca profesor, predând într o È™coală ori alta, unde fusese nevoie de el. Iubea literatura È™i mai ales fantasticul, fiind încă din pruncie pasionat de frumuseÈ›ea poveÈ™tilor, a legendelor È™i, mai ales, de mitologie. ÃŽntr una din călătoriile sale în Italia, Ken s a îndrăgostit de o băștinașă pe nume Andora, o fată mignonă, cu capul de păpuÈ™ică bolÈ™evică, ochii mici È™i faÈ›a bulbucată, cu nasul mic È™i uÈ™or grăsuță. DeÈ™i destul de simpluță, Andora È™tia, fără nici urmă de îndoială, să se comporte ca o adevărată doamnă. Bărbatul făcu o adevărată pasiune pentru fată È™i, după ce i a declarat dragostea sa sinceră, a hotărât să se mute în Italia, spre a trăi alături de fiinÈ›a iubită. uită de prima sa dragoste, literatura. Andora îl făcea să uite complet de pasiunile È™i dorinÈ›ele sale. El era din ce în ce mai vrăjit de ea È™i fericirea ce o simÈ›ea îi umplea toată fiinÈ›a. Dar nici această fericire nu a durat prea mult pentru profesorul nostru. ÃŽntr o dimineață frumoasă de iulie, Ken i a cumpărat alesei sale un inel cu piatră semipreÈ›ioasă. Hotărât să i ceară mâna, s a dus la ea acasă pentru a È™i peÈ›i aleasa. Ajuns la casa iubitei, constată că la ușă nu răspunde nimeni. A aÈ™teptat ore în È™ir ca aceasta să apară, apoi au urmat zile È™i săptămâni până când È™i a dat seama că fusese părăsit. Inima îi era zdrobită, era din ce în ce mai trist È™i mai prost dispus, nemaiputând să se gândească decât la ea È™i la motivul pentru care dispăruse fără o vorbă. După câteva luni, Ken a părăsit însorita Italie È™i a început din nou să hălăduiască prin lume, până când a ajuns în satul de care vă povesteam. Și a È™ters lacrimile de pe obraz, È™i, ca È™i cum atunci È™i ar fi revenit dintr un lung coÈ™mar, începu să cerceteze camera mică ce acum i se părea rece È™i neprimitoare. Nu își rememorase de multă vreme de acele întâmplări, aÈ™a că acum Ken nu înÈ›elegea de ce tocmai în acele momente, când toate îi mergeau atât de bine, când în sfârÈ™it era fericit È™i când pentru prima oară se simÈ›ea acasă, a fost necesar ca amintirile să revină. ÃŽn timp ce încerca să È™i revină din acest coÈ™mar, auzi o bătaie uÈ™oară la ușă. S a ridicat uÈ™or, È™i, cu miÈ™cări parcă leneÈ™e, încercă să se miÈ™te către ușă, însă realiză că nu se poate clinti. Auzea bătăile din ce în ce mai accentuate. Bărbatul a încercat din nou să È™i miÈ™te picioarele. De data aceasta a reuÈ™it, însă parcă era purtat de un vis. Cu greu ajunse la ușă, tocmai atunci auzind bătaia È™i mai puternică. Parcă s a trezit dintr un somn profund. Revenindu È™i din vis, profesorul a deschis uÈ™a fără să dea vreun semn de grabă. Scoase un sunet de uimire. ÃŽnaintea sa se afla un omuleÈ› mic, cam cât un piticuÈ›. OmuleÈ›ul avea o barbă lungă È™i o mustață uÈ™or comică. S a aplecat în faÈ›a lui, în semn de respect, È™i, cu o voce blândă, l a întrebat dacă poate intra. Profesorul, uimit, nici nu a apucat să i răspundă, că piticul s a È™i instalat comod într unul dintre fotoliile pufoase, din blană de urs, aflate în sufragerie: – Deci È›i ai adus aminte în cele din urmă! Gazda, încă nedumerită, nu putea să i răspundă. ÃŽl privea cu un fel de teamă, dar cu respect: acest omuleÈ› îi aducea aminte de cineva, dar nu putea să È™i dea seama de cine. Cu jumătate de voce, l a întrebat: – Da..., dar cine eÈ™ti? – Scuză mă, am uitat cu desăvârÈ™ire să mă prezint: sunt Tito, din È›ara piticilor. Am venit pentru că, în sfârÈ™it, È›i ai adus aminte. Nu îmi vine să cred! Andora a spus că nu îți vei aduce aminte niciodată… Nici nu pot crede că È›i ai amintit. Piticul îl privea calm pe profesor care se vedea că era destul de dezorientat È™i nu înÈ›elegea nimic. – Nu trebuie să spui nimic, îmi dau seama ce greu e pentru tine să pricepi ce È›i spun, dar îți voi explica pe ndelete. Piticul își trase sufletul È™i continuă: – ÃŽn acea zi de iulie, când te ai dus la Andora, ai suferit un È™oc, È™i nu numai atunci. Ai avut o viață grea È™i tot timpul te ai simÈ›it vinovat pentru moartea surorii tale... (Ken începea să își revină...) AÈ™a că, în ziua în care Andora te a părăsit, ai simÈ›it un imens gol în suflet. Atunci, prietene, ceva din tine a decis să uite tot. Și de opt ani nu È›i a mai revenit în minte nimic din ceea ce ai trăit. Ken È™i a revenit complet, dar, cu toate astea, nu găsea sensul vorbelor oaspetelui neaÈ™teptat. Era mult mai receptiv la ceea ce i spunea piticul decât cu câteva momente în urmă. ÃŽn sfârÈ™it, realiză că nu aflase ce dorea piticul È™i mai ales de unde È™tia acesta de visul său. – Nu am înÈ›eles cine eÈ™ti, de fapt! ÃŽn afară de faptul că te cheamă Tito… De unde È™tii toate astea? – Ia loc È™i ascultă mă, atunci vei înÈ›elege! Profesorul s a conformat. Ascultă mă, Ken, eu sunt conÈ™tiinÈ›a ta. ToÈ›i oamenii din acest sat au câte un pitic care le monitorizează gândurile, apoi le analizăm È™i, mai apoi, dacă e nevoie, ne ducem È™i discutăm cu proprietarul lor. Când am fost alungaÈ›i în lumea de dincolo, noi, piticii am hotărât că trebuie să facem ceva pentru oameni È™i am luat decizia, de comun acord, să facem acest lucru..... – Și vă duceÈ›i la oamenii din toată lumea? Asta înseamnă că toÈ›i oamenii È™tiu de voi, l a întrerupt pe pitic. Piticul oftă. Profesorul chiar nu înÈ›elegea nimic din tot ce i spunea. – Nu, dragul meu, noi îi vizităm doar pe cei care cred în noi È™i în „lumea istorică“, căci aÈ™a se numeÈ™te această lume paralelă care, de fapt, nici nu e aÈ™a de paralelă precum credeÈ›i voi... dar despre asta îți va povesti Alice, pe care noi am însărcinat o cu informarea ta. Eu sunt aici pentru a È›i împărtăși anumite lucruri pe care tu le cunoÈ™ti în sufletul tău, dar nu le poÈ›i trezi singur. – Și care ar fi aceste lucruri?, a întrebat profesorul, uÈ™or distrat. – Am să te fac să înÈ›elegi, dacă nu mă vei mai întrerupe. Frumoasa ta mamă nu era muritor de rând. Ea a fost fiica lui Ares, zeul războiului, È™i al unei piticuÈ›e, pe nume Carla. Tatăl tău, dintr o regretabilă greÈ™eală, a ajuns în lumea noastră pe vremea când era încă un copil. Când l a văzut mama ta, s a îndrăgostit de el È™i i a cerut lui Ares ca, atunci când îi va sosi sorocul, acesta să i l dea pe Dimitri drept soÈ›. La început Ares nu s a învoit, dar, când a văzut că mama ta nu se lasă înduplecată, a consimÈ›it. Pentru a se putea căsători cu Dimitri, mama ta a renunÈ›at la statutul său de nemuritoare È™i l a urmat pe soÈ›ul ei peste tot în lume, până s au aÈ™ezat la casa lor. Dar ceea ce nu È™tiau ei era că bunica ta l a blestemat pe Dimitri să nu aibă parte de fericire È™i de copii. Atunci au început aceste nenorociri. Ares a reuÈ™it cumva – cred eu că cerându le ajutorul vrăjitorilor – să oprească moartea ta. PărinÈ›ii tăi au mai trăit doar pentru tine, altfel s ar fi stins cu mult timp înainte. Piticul făcu o scurtă pauză, timp în care studie chipul nedumerit È™i uimit al profesorului. – Atunci tu ai plecat să È›i cauÈ›i norocul în lume È™i noi am hotărât să È›i găsim o tovarășă de viață. Și aÈ™a ajungem la Andora, care te a plăcut din prima clipă... Atunci am hotărât să o trimitem pe ea. Numai că, din păcate, mama ei a fost ucisă de cel mai rău dintre vrăjitori, Skelletro, iar ea a vrut să se întoarcă acasă È™i nimeni nu s a putut împotrivi. – Deci totul a fost o farsă, toată viaÈ›a mea a fost o farsă, v aÈ›i jucat cu viaÈ›a mea fără ca măcar să mă întrebaÈ›i dacă aveÈ›i voie!... Nu e drept!, È™i profesorul se ridică nervos din fotoliul pufos, îndreptându se spre fereastră. – Nu este aÈ™a, îi răspunse prompt omuleÈ›ul cu o voce caldă, greÈ™eÈ™ti! Ares e bunicul tău È™i a făcut tot posibilul să È›i îndrume paÈ™ii spre acest sat. A vrut să te aibă aproape de el, să te vadă de câte ori doreÈ™te È™i să te ocrotească. Dar nu am putut să È›i spunem nimic până acum. Ar fi trebuit să È›i descopere secretul Andora, după nunta voastră. Dar, după acea nenorocire, tu ai refuzat să mai crezi sau să mai vezi fantezia din jurul tău. Trebuia să aÈ™teptăm ca tu să È›i aminteÈ™ti È™i să crezi din nou în noi. – Nu îmi vine să cred, ce îmi spui tu e cu totul nebunesc! Dacă tot am sânge de zeu în mine, cum de nu am nici o putere specială sau măcar ceva care să-mi dea indicii că aÈ™ fi rudă cu vreunul? – Ai o putere specială, însă o vei descoperi atunci când va fi timpul. Toate le vei descoperi la timpul lor. – Cu ea, cu Andora, ce s a întâmplat? – Din păcate, Andora a decis să fie paznicul ucigaÈ™ului mamei sale, păzeÈ™te poarta celulei unde el își ispășeÈ™te pedeapsa. Dar È›i am spus destule, restul nu mai e treaba mea, vei afla tot ce trebuie să È™tii. Ai o eternitate la dispoziÈ›ie, ai să vezi profesore... Acestea fiind spuse, îmi iau acum la revedere! Cu o simplă bătaie din palme, piticul se făcu nevăzut. Ken rămase ca trăsnit. Nu realiza dacă a fost un vis sau totul se întâmplase cu adevărat. Se aÈ™eză din nou pe fotoliul pufos, chinuindu se să nu adoarmă, pentru că, de ar fi adormit, la trezire nu ar fi È™tiut dacă visase ori nu. Dar, la scurt timp, căzu într un somn profund fără vise. La ora nouăsprezece s a trezit. Nu dorea să se gândească la ceea ce s a întâmplat. Era convins că întâmplarea nu fusese un vis, însă refuza să ia de bune ceea ce i spusese piticul. S a hotărât să iasă puÈ›in. I ar fi făcut bine puÈ›ină miÈ™care, mai ales că era o seară frumoasă È™i călduroasă. IeÈ™i din căbănuÈ›a de lemn È™i porni pe aleea cea ducea spre sat. ÃŽn câteva minute, a È™i ajuns în centru. Niciodată nu l privise cu atenÈ›ie pe nserate; satul, care era înconjurat de ape, arăta acum ca un mic colÈ› de paradis, felinarele aprinse în faÈ›a fiecărei căsuÈ›e creau o atmosferă de basm. Tramvaiele încă circulau. Chiar È™i biserica arăta ca o adevărată casă din basme. Era frumos luminată de câteva felinare, ale căror lumină roÈ™ie împrăștia un fel de mister. Profesorul era de a dreptul încântat de panorama satului; parcă îl vedea pentru prima oară, parcă până atunci i a ascuns frumuseÈ›ea. La un kilometru distanță de sat se afla o pădure întunecată, foarte deasă È™i destul de ciudată, despre care circula o legendă atâta de înspăimântătoare, de nimeni nu mai călcase pe acolo de mai mult de un secol. Dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. ÃŽn cele din urmă Ken a ajuns în faÈ›a cârciumii lui Drink. Cum îi era puÈ›in foame È™i sete, a hotărât să intre. Cârciuma era plină de oameni. Pe înserate, mai toÈ›i sătenii se întâlneau aici spre a È™i povesti ce au mai făcut în ziua respectivă. ToÈ›i au întors capul uimiÈ›i la vederea profesorului, acesta fiind pentru prima oară în local. După ce l au salutat respectuos, l au invitat să ia loc lângă ei. Profesorul È™i a comandat de mâncare È™i s a luat la vorbă cu sătenii: – ÃŽmi place acest sat mai mult decât orice pe acest pământ. – Și nouă ne place, aÈ™a cum este el, cu bune È™i rele, se auzi o voce groasă, din spatele cârciumii. Era chiar primarul Orson, eldoinul. Știu bine că oamenii aceÈ™ti ne acceptă pentru că aÈ™a trebuie – È™i, în timp ce vorbea, primarul se îndreptă către masa oamenilor –, sunt conÈ™tient că, în afară de câțiva, care ne acceptă, restul ne consideră ciudaÈ›i. Nu i condamn pentru că, oricum, ei sunt mult mai îngăduitori cu noi decât stăpânii noÈ™tri. (Oamenii au început să se fâstâcească ca È™i cum nu ar fi vrut să aibă această discuÈ›ie cu primarul, dar el nu părea deranjat deloc.) HaideÈ›i să nu ne mai ascundem după degete! ÃŽn afară de unii copii, toÈ›i È™tiu ce se petrece dincolo. Să fim serioÈ™i, mulÈ›i dintre voi aÈ›i fost dincolo pe ascuns, măcar o dată, mulÈ›i aÈ›i încercat să emigraÈ›i acolo. Dacă v ar fi fost bine, nu v aÈ›i fi mai întors. Primarul le privi feÈ›ele oamenilor, apoi continuă: – E drept că, atunci când v am cerut să vă băgaÈ›i în viaÈ›a noastră, aÈ›i preferat să rămâneÈ›i neutri. E corectă alegerea voastră, dar ce nu am înÈ›eles eu niciodată este dacă aÈ›i făcut o din teamă sau din prostie. Niciodată cineva de dincolo nu le vorbise atât de direct despre lumea aceea. Oamenii erau vizibil uimiÈ›i È™i speriaÈ›i. Nimeni nu îndrăzni să spună un cuvânt, în afară de Ken care era interesat de aceste lucruri. – Și ce se întâmplă dincolo, domnule primar? –Am să È›i spun eu ce se întâmplă: două mari puteri se bat între ele pentru puterea supremă È™i, bineînÈ›eles că noi, cei ce nu ne băgăm în treburile lor sau cei ce ne opunem acestui război, picăm la mijloc. Avem legături de convieÈ›uire cu optzeci de sate izolate de lumea reală È™i chiar de lumea de dincolo, optzeci de sate pe care nu le găsesc decât cei ce vor cu adevărat. Dacă aceÈ™ti oameni s ar uni, ar avea un cuvânt de spus È™i ar putea pune capăt războiului. Și, în special, acest sat ar avea un cuvânt puternic, deoarece este cel mai aproape de noi. Atât zeii, cât È™i vrăjitorii au un anumit respect pentru oamenii de aici. – Dar cum ar putea interveni niÈ™te bieÈ›i săteni pentru voi? Zeii sunt puternici! Și nici vrăjitorii nu sunt mai prejos. Ce putere au bieÈ›ii oameni în comparaÈ›ie cu ei?!, întrebă aproape plictisit. – Nu mi spune că nu È™tii?! Profesorul îl privi nelămurit. Nu i nimic, că È™tiu eu, dar nu pot să cred că locuieÈ™ti de opt ani aici È™i nu ai observat că nimeni nu a scos o vorbă. Oamenii erau destul de stingheriÈ›i, È™i oarecum ruÈ™inaÈ›i că nu i spuseseră profesorului adevărul. – Nu, primare, nimeni nu mi a spus nimic! Nu e vina lor, eu sunt de vină, că m am îngropat în cărÈ›ile mele, încercă să i scuze, însă era evident că e deranjat. – Profesore, tu chiar crezi că un om obiÈ™nuit ar putea ajunge aici? ToÈ›i au cel puÈ›in o rudă dincolo… Dacă nu au nici măcar o rudă, au cel puÈ›in o putere specială. Și da, sunt mai puternici decât ei, pentru că aceÈ™ti oameni au suflete curate. Știi tu oare, profesore, ce puteri nebănuite pot ieÈ™i din niÈ™te suflete curate? Ar fi ca È™i cum ar da o replică cutiei Pandorei, adică ar fi o forță imensă. Primarul făcu o scurtă pauză, timp în care studie reacÈ›iile oamenilor, ce păreau tot mai speriaÈ›i. Apoi, ca È™i cum nu l ar fi deranjat chipurile înspăimântate, continuă: – Dacă toate aceste sate s ar uni, ar putea crea ceva ce ar distruge lumea, cu muritori È™i nemuritori, sau ar putea o salva. Consideri că lor nu le este frică că acest lucru s ar putea întâmpla? De ce crezi că nu îndrăznesc să atace nici măcar un sat? De FRICÃ. Þine minte: oamenii i au alungat din lumea lor, oamenii le pot distruge È™i lumea în care s au retras. Ei au puterea È™i au avut o întotdeauna, dar, din păcate, nu reacÈ›ionează decât atunci când se întâmplă o nenorocire, adică prea târziu. Nu spun că nu e greu, e foarte greu, dar, dacă crezi în ceea ce faci, atunci vei reuÈ™i cu siguranță. – Nu i aÈ™a de simplu, Orson! Oamenii ăștia nu È™tiu să lupte, nu s au născut pentru a lupta, sunt paÈ™nici. – Nu, profesore! Tu chiar nu înÈ›elegi?! S a dus secolul muÈ™chilor, a venit vremea creierelor! Nu vor lupta trupeÈ™te, se vor confrunta cu mintea. Cel mai bun câștigă – nu aÈ™a se întâmplă? – Poate că ai dreptate, dar nu poÈ›i hotărî tu pentru ei, de fapt nimeni nu poate decide în locul lor, asta ei ar trebui s-o facă. Dar probabil că vor È™ti singuri ce au de făcut, când va veni momentul. – Ei nu ar recunoaÈ™te clipa propice, nici dacă le ar arăta-o cineva cu degetul!…, dădu drumul nădufului Orson posomorât. – Nu i chiar aÈ™a, domnule primar, interveni Drink. Am vrea să luptăm È™i să vă ajutăm, însă nu e chiar aÈ™a de simplu. Oricum, momentul nu e departe. Cu toÈ›ii È™tiu că, din momentul în care profesorul È™i a amintit, războiul ar putea începe oricând. Dar, aÈ™a cum bine È™tim, mai lipseÈ™te un element-cheie, fără de care oamenii nu vor accepta să se lupte. – LipseÈ™te frumoasa Clementina, ea e sufletul acestui război! De ce să ne ascundem după degete? Fără ea nu vom reuÈ™i, chiar sprijiniÈ›i de profesor. – AÈ™a e... aÈ™a e, se auziră câteva voci. Profesorul poate începe războiul atunci când va accepta situaÈ›ia, dar Clementina e singura care îi poate pune capăt. ÃŽntrebarea este: unde e ea? – La „Institutul NaÈ›ional È™i InternaÈ›ional de Vrăji È™i Minunățiiâ€, asta a fost dorinÈ›a ei, să studieze acolo, dezvălui Orson, poate puÈ›in dezamăgit. – Atunci fata asta e o cauză pierdută, declară alt sătean. – Nu, dragii mei! Să vă explic!, È™i Orson își trase un scaun dând semne de oboseală. Nu este o cauză pierdută, doar È™i a cerut drepturile. AÈ™a cum poate face oricare dintre voi. De ce credeÈ›i că mulÈ›i dintre noi au venit în sate? Eu am fost alungat, ce i drept, dar ceilalÈ›i? De ce au preferat lumea voastră? Vă spun eu de ce: pentru că, încet încet, trebuie ca aceÈ™ti copii să înveÈ›e tot ceea ce învață È™i copiii noÈ™tri. Și e normal să fie aÈ™a, e normal ca lumile noastre să fie, de fapt, una singură, să putem convieÈ›ui È™i să ne putem accepta. Avem posibilitatea de a învăța unii de la alÈ›ii È™i ne putem ajuta reciproc. Și È™tiÈ›i È™i voi la fel de bine ca mine că am dreptate... Orson se ridică de pe scaun supărat È™i ieÈ™i pe uÈ™iÈ›a mică a cârciumii. – Are dreptate!, rostiră toÈ›i la un loc. AÈ™a e, avem drepturi! Oamenii au continuat să discute pe marginea subiectului, numai profesorul, care încă nu pricepea celor ce se derulau, preferă să se retragă. Probabil că a doua zi Alice avea să i explice totul. Cum stătea liniÈ™tit într un colÈ›iÈ™or, gândindu se la ceea ce spusese primarul, îl zări pe piticul Tito în cel mai întunecat colÈ› al cârciumii, sorbind o bere dintr o halbă pentru pitici. Hotărî să l salute: – Bună seara, Tito! Nu È™tiam că Drink are È™i halbe pentru pitici, spuse zâmbind. – Bună seara, domnule! Mă bucur să văd că eÈ™ti bine. CeilalÈ›i pitici au spus că te am luat cam tare È™i le era teamă că vei fi supărat. – Supărat…?! Nu, am fost puÈ›in cam..., cum să spun, dezorientat. Dar supărat, de ce? Chiar mă bucur că cineva, în sfârÈ™it, mi a dezvăluit câte ceva despre cei de dincolo. Ceea ce m a È™ocat cu adevărat a fost primarul. Sincer, nu mă aÈ™teptam să vorbească despre asta, nu a mai făcut o niciodată. Și È™tii ce m a dezamăgit cel mai mult? (Piticul îi făcu semn din cap că nu.) Ei bine, cel mai rău m a dezamăgit faptul că toÈ›i din sat au habar despre ce se petrece dincolo È™i mie nu mi a zis nimeni nimic... De ce, Tito? Explică mi tu de ce! Și, după atâta timp în care nu au scos o vorbă, priveÈ™te i acum... (È™i Ken arătă spre masa alăturată, unde sătenii conversau despre cele întâmplate), acum de ce nu se mai opresc din vorbit? – Ei bine, prietene, oamenii întotdeauna s au simÈ›it inferiori. – Dar de ce? Din câte am înÈ›eles eu, oamenii ăștia au chiar mai multe drepturi decât voi. Piticul îi zâmbi profesorului: – ToÈ›i avem drepturi egale. Vezi tu, oamenii È™tiu ce se întâmplă, pentru că îi interesează, chiar dacă nu recunosc. Le a păsat întotdeauna, dar frica i a împins spre tăcere. Le este teamă pentru copii lor, însă, cu toate astea, È™i ar dori ca ei să poată învăța în lumea noastră. Vor mai mult pentru ei, dar fără cei doi, care îi pot conduce, nu pot face nimic. Profesore, aÈ™a cum È›i ai dat seama, eÈ™ti unul dintre lideri. Prin tine, primarul le a dat o speranță. Consideri că aceÈ™ti oamenii nu trăiesc cu teama, de atâta amar de vreme, că cei de dincolo i ar putea nimici? Ba da, au această teamă È™i e normal s o aibă, mai ales că majoritatea zeilor nu îi acceptă È™i ar fi dispuÈ™i să i omoare. – Dar de ce nu au făcut o până acum? SituaÈ›ia persistă de câteva secole! – Pentru că zeii, aÈ™a răi cum sunt ei, au conÈ™tiință, È™i mai ales ei È™tiu pe propria piele că furia omului e destul de periculoasă. Ar mai fi un motiv destul de bine întemeiat: zeii mai È›in cont de rudele lor pământene... Acestea fiind spuse, eu am să plec. ÃŽmi pare bine că te am văzut È™i că eÈ™ti bine... Și, la fel ca mai devreme, piticul bătu din palme È™i a dispăru. – Urăsc când face asta!…, gândi profesorul cu voce tare. Ken își aruncă încă o dată privirea spre mulÈ›imea de săteni care încă discutau despre cele întâmplate, apoi îi plăti cârciumarului È™i se îndreptă spre casă mai extenuat ca niciodată. * A doua zi se anunÈ›a a fi frumoasă È™i obiÈ™nuită. ÃŽn partea luminoasă a satului soarele își făcuse deja apariÈ›ia. Numai în partea întunecată a satului, acolo unde locuia profesorul, soarele se lăsa aÈ™teptat de secole. Ken s a trezit È™i se pregătea pentru o nouă zi de muncă. Nu pleca niciodată din casă până nu își bea licoarea ce semăna cu cafeaua, ba chiar avea È™i gust de cafea... ÃŽi plăcea la nebunie misteriosul lichid aromat. Nici în această dimineață nu a făcut excepÈ›ie È™i, în timp ce își sorbea liniÈ™tit să i spunem cafeaua, pisica-poÈ™taÈ™ miorlăi îndelung la ușă. Ken nu primise niciodată nimic, de când se afla acolo, È™tia că treaba pisicilor ce nu vroiau să prindă terani (omuleÈ›i mici cât un deget, scăpaÈ›i din Tartar, ce făceau rău culturilor) era aceea de a aduce corespondenÈ›a. Văzut multe feline prin sat ducând pachete sau scrisori oamenilor. Se îndreptă spre intrare È™i deschise uÈ™or. ÃŽn faÈ›a uÈ™ii se afla un motan mare, gras, de culoare galbenă. ÃŽI înmână profesorului o scrisoare È™i plecă, mieunând, mai departe. Ken zâmbi distrat: era aÈ™a de comic motanul cel gras È™i aÈ™a de simpatic!... Nu se gândise niciodată până atunci, dar i ar fi făcut plăcere să aibă, ca tovarăș de viață, un animal aÈ™a frumos. ÃŽi plăcuseră întotdeauna pisicile, dar nu avusese una decât atunci când era mic, însă aceasta murise la scurt timp după fratele său. Se instală în fotoliul pufos È™i, oarecum mirat, deschise scrisoarea: „Dragă domnule Ken Good, să nu uitaÈ›i că astăzi, la orele 17, vă aÈ™tept să luam ceaiul împreună la biroul meu. A dumneavoastră, Alice.†Aruncă scrisoarea pe o măsuță È™i apoi surâse vesel: după opt ani de zile, simÈ›ea că, în sfârÈ™it, i se va dezvălui adevărul sau cel puÈ›in o parte din el. Era aÈ™a de fericit! Ziua se anunÈ›a chiar mai bună decât crezuse. Oare ce avea să afle despre ceilalÈ›i? Oare câte naÈ›ii de creaturi, oameni sau cum le o mai spune, se aflau în lumea de dincolo? Alice nu mai vorbise niciodată, cel puÈ›in nu cu el, despre aceste lucruri. Oare cât de dispusă era să i spună despre cei de dincolo? ÃŽn mintea lui se îmbulzeau o grămadă de gânduri; unele îl entuziasmau, altele îi produceau fiori. Se învârtea prin odaia cea mare, gândindu se la ce urma să discute cu Alice. ÃŽn minte îi năvăleau o mulÈ›ime de întrebări: ce să o întrebe mai întâi? Ea trebuia să i răspundă, doar aÈ™a îi spusese piticul, că era însărcinată cu informarea lui. Trebuia, era nevoită să l lămurească asupra celor întâmplate, trebuia neapărat, altfel era hotărât să o reclame acolo unde sunt reclamaÈ›i cei de dincolo, oriunde ar fi acel loc. Cucul anunță ora 7. Era momentul ca profesorul să se îndrepte spre È™coală, căci aceasta se afla în partea luminoasă a satului È™i avea ceva drum de parcurs până acolo, deoarece el nu folosea niciodată tramvaiul. Mai luă o gură de cafea, își trase repede haina pe el È™i o porni spre È™coală. Drumul părea mai lung ca de obicei È™i toate acele gânduri, care îi tot veneau în minte, acum o acuzau pe Alice, acum o adorau, pentru tot ce avea să i mărturisească. Preocupările nu i dădeau pace È™i, din când în când, ca È™i cum nu ar fi fost suficient, îi revenea în minte chipul Andorei. De ce nu s o fi întors la el È™i a preferat să l păzească pe acel Skelletro? Asta este.... murise, murise! Ce mai putea face ea? Trebuia să È™i vadă de viață!… UcigaÈ™ul este încarcerat, iar ea nu mai avea ce face. Oare se gândise ea vreodată la cât de mult o iubea? Oare ea îl iubise măcar pe jumătate cât o făcuse el, sau totul fusese pus la cale de Ares, pentru a l atrage spre acea lume? De ce soarta fusese atât de aspră cu ei, de ce se stinsese totul? Ken È™i a dat seama că avea tot felul de idei egoiste, ce îl iritau È™i l bucurau deopotrivă. Dar gândurile i se risipiră când È™i a dat seama că a ajuns la È™coală. De abia atunci realiză că soarele lumina È™i că era o zi frumoasă. * ÃŽn jurul său nu mai era decât lacul albastru ca cerul È™i copacii de un verde nemaivăzut. Venea de È™apte ani È™i jumătate la această È™coală, dar niciodată nu observase cât de frumoasă e panorama din jur. Acum i se dezvăluia mai clar ca niciodată, vedea lacul, pomii de abia înfloriÈ›i, florile din jurul È™colii, care erau de diferite culori, parcă era o mare decorată cu cele mai frumoase nuanÈ›e. Păsările îi încântau auzul. Natura era atât de frumoasă în aceea dimineață, părea că îi zâmbea lui È™i numai lui. Oare aÈ™a fusese în fiecare dimineață È™i el nu observase? Dar ce mai conta? Totul revenise la normal, preocupările lui ciudate dispăruseră È™i viaÈ›a parcă începea de la capăt cu acea dimineață. Toate gândurile rele îi dispăruseră, acum când își reîntâlnea elevii È™i colegii, vedea soarele È™i chiar auzea, în depărtare, un chiparos înveselit de ciripit harnic. Se găsea la È™coală, deci existenÈ›a lui revenise la normal. Prima oră a profesorului s a desfășurat la clasa 39, clasa lui preferată, dar de această dată ora a trecut exact ca una obiÈ™nuită, ceea ce nu era prea firesc pentru elevi. Pentru prima oară avea impresia toÈ›i È™colarii l au ascultat cu plăcere. După prima oră, s a retras în cancelarie, pentru a bea o ceaÈ™că de ceai. Ca de obicei, cancelaria era plină È™i profesorii vorbeau care mai de care mai tare, râdeau È™i chicoteau. Profesoara Katt s a apropiat de Ken, zâmbindu i: – Cum merge treaba, dragul meu? – Depinde la ce te referi, dragă Katt! – Cum merg orele la clasa 39? Am auzit că, uneori, zburdalnicii aceia îți mai fac probleme. AÈ™a o fi sau sunt doar bârfe? – Bârfe, draga mea, bârfe, spuse amuzat. Nu ei îmi fac probleme mie, ci eu lor. Nu pot să È›i spun de ce, dar tare mult îmi place să îi sâcâi pe copiii aceÈ™tia. – Cu întrebări indiscrete vrei să spui, nu i aÈ™a?, È™i profesoara îi zâmbi larg. – Știi bine că da! Dar nu È™tiam că e interzis să pui întrebări. Omul poate încerca, iar ei, dacă vor, răspund. Dacă nu, nu, È™i cu asta basta, scumpa mea! – Ai dreptate, dragă Ken, dar tocmai azi, când ei È›i ar fi răspuns cu plăcere la întrebări, tu nu ai întrebat nimic, de ce? – Stai să ghicesc..., se prefăcu că a căzut pe gânduri È™i rămase aÈ™a timp de câteva secunde... ah, m am prins, toÈ›i È™tiu povestea aia pe care eu nu o prea pricep, cum că eu mi aÈ™ fi amintit... AÈ™a i? – Sigur, dragul meu, dar stai liniÈ™tit! Nici celălalt ce a fost într-o astfel de situaÈ›ie nu a aflat totul din prima. Problema este că, la patru ani de când È™i a adus aminte, încă nu È™tie totul. Cred că nu vrea să afle sau că È™tie È™i nu recunoaÈ™te. – Celălalt caz?! – Da, sigur. Clementina! Și ea a fost la fel ca tine, numai că ea È™i a rememorat totul după doar trei ani, pe când la tine a durat cam mult. – Dar, dacă oricum voi È™tiaÈ›i, de ce nu mi aÈ›i zis?, întrebă enervat de cursul conversaÈ›iei. – Noi nu ne putem băga în amintirile oamenilor. Dacă nu vor să È™i aducă aminte, asta este, nu putem face nimic. Avem oameni care sunt aici de copii È™i nu È™i au amintit. Asta este, îi lăsăm să trăiască aÈ™a cum vor. După zece ani, oricum le spunem adevărul. De nici atunci nu le revin în minte, asta este, înseamnă că nu acceptă să le scoată din uitare. – Cucul, draga mea prietenă, ne strigă, o întrerupse profesorul pe colocutoarea sa. Ken nu mai voia să vorbească cu ea, de aceea, atunci când auzi cucul, întrezărise scăparea. ÃŽn pauza următoare era hotărât să iasă afară, să admire natura, ca să nu mai dea de Katt. Se îndreptă spre clasa 60, care era compusă numai din copiii sătenilor. Nu putea spune „copii normaliâ€, căci nu mai înÈ›elegea cine e normal È™i cine nu, sau dacă mai e cineva om cu adevărat în acel sat. Intră în sală È™i È™i salută È™colarii cuminÈ›i din bănci: – Bună dimineaÈ›a, copii! Sper că v aÈ›i făcut temele È™i, mai ales, sper din tot sufletul că aÈ›i redactat referatele. ȘtiÈ›i, nu prea mai am ce citi, spuse zâmbind, È™i vreau să lecturez referate. ÃŽn clasă, copiii începură să se foiască, semn că nu îi dădeau profesorului nimic de citit. El înÈ›elese imediat că nu își făcuseră referatele, aÈ™a că, la sfârÈ™itul orei, s a făcut că a uitat de ele È™i È™i a văzut de drumul său. AÈ™a cum își promisese, Ken merse în curte în acea pauză, pentru a scăpa de Katt È™i de discuÈ›ia cu ea. Cum ieÈ™i afară, îl zări pe Tito, împreună cu o fetiță, din câte își dădea seama o piticuță de vârstă mică. Tito o È›inea în braÈ›e pe fetiÈ›a care plângea de È›i se rupea sufletul: – Bună, Tito! Ce faci aici? – Bună!, răspunse piticul uimit. Ne întâlnim tot mai des, nu i aÈ™a, profesore? – Și de ce nu ne am întâlni? – Nu mă înÈ›elege greÈ™it, îmi pare bine să te văd, spuse piticul, uÈ™or ruÈ™inat. – Bine, dar ce faci aici cu fetiÈ›a aceasta frumoasă? – ÃŽncerc să o conving să rămână la È™coală. E prima ei zi È™i e tare ruÈ™inoasă. A, am uitat să È›i o prezint: ea este fiica mea, Diana... Copila aruncă o privire fugară în direcÈ›ia profesorului È™i se porni să hohotească mai amarnic. – Lasă mă pe mine s o conving!, È™i, nemaiaÈ™teptând acceptul părintelui o înÈ™făcă din braÈ›ele lui. Vino, prinÈ›esico, lasă l pe unchiul Ken să È›i spună ceva! O luă de o parte È™i, timp de câteva minute, i a tot È™optit la ureche. Dintr odată, fetiÈ›a s a înveselit È™i a alergat entuziasmată spre părintele său: – Tati, tati, dă mi rucsăcelul, că trebuie să ajung repede în clasă! Știai că au animăluÈ›e drăguÈ›e aici?, È™i È™i a smuls rucsacul din mâna tatălui său È™i alergă spre È™coală, spre uimirea acestuia. – Nu È™tiu ce i ai zis, profesore, că È™i eu i am spus de animale, dar îți mulÈ›umesc!, È™i, bătând din palme acesta dispăru din nou. – De ce tot faci asta?!, strigă profesorul. Sper să nu facă la fel È™i fiica ta… – Stai liniÈ™tit, nu am învățat o, se auzi vocea piticului de departe. – Of, chiar urăsc când face asta, È™i se îndreptă spre clădire pentru ultima oră ce din acea zi. ÃŽn timp ce Ken mergea spre clasă, pe hol o zări pe Katt, care vorbea cu o creatură mică, cam cât un teran. Se dădu puÈ›in în spate, pentru ca profesoara să nu l observe, È™i ascultă conversaÈ›ia dintre cei doi. – Acum du te, Alan, dacă te vede cineva, o să intre la bănuieli! – Dar, Katt, nu mi ai spus când te poÈ›i întâlni cu stăpânul meu…, se auzi vocea piÈ›igăiată a creaturii. – O să i trimit o pisică, du te acum!, se eschiva profesoara, destul de nervoasă. – O pisică e prea lentă, mai bine trimite până deseară o bufnoriță! Acum plec, aÈ™tept răspuns... Creatura dispăru, liniÈ™tind o parcă pe profesoară. Ora următoare decursese la fel de bine ca È™i celelalte, dar profesorul nu se putu concentra deloc. Era preocupat de ciudatul schimb de replici la care trăsese cu urechea în hol. Oare despre ce stăpân era vorba È™i ce era acea creatură, bufnoriÈ›a, că nu citise niciunde despre aÈ™a ceva? Să fi fost oare rudă cu bufniÈ›a? Nu găsea sensul conspiraÈ›iei de pe hol, dar acest gând dispăru atunci când È™i a dat seama că era ziua în care se va întâlni cu Alice. Se pare că aceasta avea ore după amiază, de aceea îl chemase la ceai. ÃŽn curând Ken uită de conversaÈ›ia ciudată. Cursurile luaseră sfârÈ™it, iar el nu avea stare până la orele ceaiului, aÈ™a că a hotărât să tragă de timp în cârciuma lui Drink. Capitolul III ZEIÞA ORIENTALà Î mprejurimile satului arătau ca desprinse dintr un colÈ› de rai, ca È™i când Dumnezeu își clădise încă un colÈ›iÈ™or pentru bucuria Lui. Totul era înverzit È™i înmugurit, mulÈ›i copaci înfloriseră, iarba măruntă dădea semne că ar vrea să crească mult mai mare anul acesta, florile de primăvară, pictate în mii È™i mii de culori, păreau rupte dintr un tablou. Cerul imens avea o frumuseÈ›e nemaivăzută. ÃŽn depărtare se putea observa cea mai încântătoare priveliÈ™te: pădurea întunecată. Din sat se putea admira minunea naturii, copacii de abia înverziÈ›i se legănau uÈ™or în bătaia vântului, dansând parcă pe muzica lui Vivaldi. Dacă erai atent, puteai observa È™i sutele de păsări ce se întreceau în triluri diverse. Chiar dacă se aflau la un kilometru distanță, cântecul lor se auzea până în case. Satul parcă întinerise în aceea zi È™i asta nu era impresia profesorului, toÈ›i sătenii observară schimbarea. Erau chiar discuÈ›ii între ei despre asta. Cică, o dată la o sută de ani, atunci când toÈ›i sătenii dormeau, cerul prindea viață, zânele bune È™i zeiÈ›ele se întâlneau È™i, prin vrăji ori descântece, se întreceau, iar cei ce câștigau îi ofereau satului câte un dar, acelaÈ™i în fiecare an: zânele – belÈ™ug È™i bogății pentru următorii o sută de ani, iar zeiÈ›ele – frumuseÈ›e È™i strălucire, verdeață È™i iubire. Chiar pădurea întunecată era una obiÈ™nuită, în acea zi oamenii puteau să meargă acolo fără să li se întâmple vreun rău. Sătenii susÈ›ineau că aÈ™a arăta pădurea cu multe secole în urmă, dar ceva o schimbase È™i, dintr un codru de poveÈ™ti, devenise diabolică. Profesorul, uimit de toate acele frumuseÈ›i, nici nu È™i a dat seama că a ajuns în centru. Mai privi încă o dată cerul, care îi aminti de Andora, apoi intră în cârciuma care, aÈ™a cum se aÈ™tepta, era pustie. Doar fata lui Ginn, negustorul, se afla acolo, ajutând o pe Marie la curățenie. Femeile îl priviră surprinse; era ceva neobiÈ™nuit să aibă clienÈ›i la aceea oră. După ce îl studiară pe profesor, Marie îl invită să ia loc. Ken acceptă cu plăcere. Mai erau câteva ore bune până avea să se întâlnească cu Alice È™i avea nevoie de companie, pentru a trece mai repede timpul. Marie îl servi cu o cafea È™i apoi, împreună cu Anu, își văzură de treburile lor. Rămase singur, la masa din colÈ›, timp de o jumătate de oră, cu gândurile È™i amintirile sale, până când a zărit o pe preafrumoasa Anu care plângând într un colÈ›. S a îndreptat spre ea: – De ce ar plânge aÈ™a o zeiță?, dădu el glas sfielii sfios. – E doar un fleac, profesore, răspunse Anu rece. Ken s a retras; era fără tăgadă faptul că femeia nu voia să i împărtășească sentimentele. Vizibil plictisit, își plăti datoria cârciumăresei È™i-È™i văzu de drum. Anu a rămas singură în cârciumă, căci soÈ›ia cârciumarului plecase după cumpărături, la marginea satului, unde se afla un mic bazar în care găseai de toate. Singură, ea hohoti È™i mai tare; probabil își amintea de suferinÈ›a prin care trecuse cu zece ani în urmă. Anu era o zeiță din Orient, a familiei È™i a iubiri. Când s a născut, vestea frumuseÈ›ii ei s a răspândit peste mări È™i țări, mii de împăraÈ›i È™i de zei È™i au dorit s o aibă de soÈ›ie. Când a împlinit 16 ani, mulÈ›i peÈ›itori au venit înaintea tatălui său pentru a i cere mân, dar fata nu se învoia deloc. Trebuie să spunem că ea era îndrăgostită de un păstor, nu avea ochi decât pentru el È™i, oricâte bogății È™i minunății i ar fi oferit ceilalÈ›i, nu o interesau. Dar păstorul nu o iubea pe zeiță, indiferent ce ar fi făcut ea pentru a i câștiga dragostea. La scurt timp, păstorul se căsători cu o zână ce i a furat inima. Văzând că a preferat o pe alta, Anu a hotărât să se răzbune. AÈ™a că, într o dimineață, s a dus în valea zânelor, unde acestea se scăldau în fiecare zi, departe de ochi străini. Acolo se afla È™i Manku, de acum soÈ›ia păstorului. Anu a decis să i fure hainele. Constituia cea mai mare ruÈ™ine pentru o zână ca cineva să o vadă dezbrăcată. Zis È™i făcut. Anu È™i a pus planul în aplicare È™i a lăsat o pe mândra zână fără îmbrăcăminte. Când a venit momentul ca ea să plece acasă, a observat că hainele i au dispărut. Mult a mai plâns È™i s a jelit copila, dar nu a înduplecat o pe frumoasa Anu să i le înapoieze. Manku a rămas acolo câteva zile, până când râului i s a făcut milă de ea È™i a decis să o transforme în cascadă. De atunci, aceea cascadă reprezintă plânsul zânei păcălite de o zeiță. Dar Anu nu s a mulÈ›umit doar cu pedepsirea zânei, dorind ca răzbunarea ei să se reverse È™i asupra păstorului. S a dus la el în chip de prietenă, declarând că doreÈ™te a i fi alături în groaznica suferință prin care trece. Naiv, a crezut o pe frumoasa Anu, neimaginându-È™i vreo clipă că ea avea gânduri ascunse. Atunci Anu i a mărturisit că are cunoÈ™tință unde se află soÈ›ia lui È™i că îl va duce acolo. Păstorul, când auzi aÈ™a veste, s a învoit pe loc să facă ce i se cere È™i porni cu ea unde zicea că i s ar afla soÈ›ia. AjunÈ™i la cascadă, zeiÈ›a îi povesti păstorului tot ce s a întâmplat, È™i, înainte să se dezmeticească, i a făcut vânt în cascadă. Pe locul în care a căzut păstorul, s a înălÈ›at o salcie plângătoare. Cum Anu nu-È™i aflase perechea, părinÈ›i ei nu È™tiau ce să mai facă pentru a o determina să accepte măritiÈ™ul. Cel mai mare dintre zei, Antu, care avea vreo opt soÈ›ii, a hotărât să o ia la el pe frumoasa zeiță, promițându i că ea va conduce alături de el. Ea s a împotrivit la început, dar, cum acesta era zeul atotputernic al Orientului, într un final a fost nevoită să accepte căsătoria. Nunta a avut loc È™i a durat, ca în poveÈ™ti, nouă zile È™i nouă nopÈ›i. Dar Anu nu își iubea soÈ›ul È™i tot timpul a complotat împotriva lui. Antu a încercat, în fel È™i chip, să È™i înduplece frumoasa soÈ›ie, dar aceasta nu s a lăsat în ruptul capului. Ba, mai mult, a pus la cale uciderea soÈ›ului ei, pentru ca ea să poată domni singură È™i nestingherită. Văzând Antu că nu are È™anse să-i schimbe sentimentele față de el, mai ales după ce a aflat de planul pus la cale, hotărî să se răzbune. Cum era bun la suflet, își iubea soÈ›ia, nu a putut s o ucidă, aÈ™a că hotărî să o trimită printre muritori. Ginn, ce abia se căsătorise, se învoi să o crească el însuÈ™i pe frumoasa zeiță. Numai că, înainte de a o trimite printre muritori, marele zeu i a făcut un cadou neobiÈ™nuit: o conÈ™tiință, pentru a i putea plânge pe cei cărora le a făcut rău. Chiar mai mult, a blestemat o să aibă soÈ› un om pe care nu l iubeÈ™te È™i să trăiască alături de el o veÈ™nicie, în chinuri È™i suferință. TotuÈ™i, având suflet bun, a făcut un contra-blestem, care suna cam aÈ™a: atunci când zeiÈ›a va întâlni adevărata dragoste, va scăpa de soÈ›. ÃŽnsă după ce îi va declara dragostea acelui bărbat, cel iubit va muri, iar ea va rămâne liberă. Cam asta este povestea frumoasei Anu È™i a relelor ce le a făcut. Acum, frumoasa zeiță își ispășea pedeapsa lângă muritori, alături de un soÈ› pe care nu l iubea, o bătea È™i o trata ca pe o sclavă. De aceea lacrimile È™iroiau pe chipul fetei. ÃŽÈ™i regreta greÈ™elile din trecut, cu toate că mai avea mici excese de furie din cauza vieÈ›ii pe care o ducea. Nu de puÈ›ine ori s a gândit să È™i omoare soÈ›ul, care o chinuia groaznic. Mateus, aÈ™a cum È™tiÈ›i deja, era preotul satului. De fapt era singurul preot cunoscut de oameni. MulÈ›i nu erau de acord cu ceea ce îi învăța acesta, dar alÈ›ii îl iubeau. Preotul era un om dur, cu idei destul de învechite, dar era om ca toÈ›i ceilalÈ›i, adică cu păcate omeneÈ™ti, fireÈ™ti. ÃŽn fond, Mateus nu era om, era născut dintr un uriaÈ™ pe nume Orip È™i o semizână pe nume Galu. Avea puteri trupeÈ™ti deosebite, moÈ™tenite de la tatăl său, uriaÈ™ul. ÃŽnainte de a veni în satul oamenilor, Mateus fuse mâna dreaptă a marelui zeu Antu, el era cel pe care zeul îl È›inea în întuneric È™i îl scotea doar în momentele de răscruce. ÃŽnainte de a se căsători cu Anu, zeul a decis să l trimită pe Mateus în satul oamenilor, spre a nu-i speria frumoasa soÈ›ie, È™tiind că preotul avea o fire mai violentă. Comportamentul agresiv al preotului se datora mamei lui, ce È™i-a pus puternica amprentă asupra creÈ™terii lui. Galu nu suporta fetele, deoarece, la scurt timp după ce l a născut pe Mateus, Orip a părăsit o pentru o zeiță tânără È™i frumoasă. Femeia È™tia că nu se putea pune cu puterea zeiÈ›ei, chiar încă tânără, atunci a decis să È™i crească fiul cu credință în Dumnezeu, nu în zei, aÈ™a cum era normal pentru ei. Mai târziu l a învăță că femeile aduc numai necazuri. Când Anu a sosit în sat, Antu i a poruncit subordonatului său să o ia de soÈ›ie. El s a împotrivit la început, însă, descoperind cât de frumoasă e zeiÈ›a, s a învoit. Din aceea zi Mateus o chinuie mereu pe Anu. După cum spuneam, Anu era în cârciuma lui Drink, acolo unde a văzut o È™i profesorul Ken. La o oră după plecarea lui, zeiÈ›a se găsea tot acolo, la scurt timp întorcându se È™i Marie. – Du te acasă, dragă Anu, soÈ›ul tău trebuie să se întoarcă în curând!… – Nu vreau să mai plec, Marie, urăsc casa aia È™i îmi urăsc soÈ›ul! – Nu vorbi prostii, draga mea! Nu È™tii ce spui. Cum să È›i urăști casa È™i soÈ›ul?! – Știi, Marie, îi mulÈ›umesc bunului Antu că nu mi a dat copii, că atunci aÈ™ fi înnebunit de tot. – Antu? – Da, Marie, Antu e Dumnezeul meu, sau Zeus al meu, ori Alah sau alÈ›ii. Eu îi mulÈ›umesc lui Antu că, la cât rău i am făcut, nu mi a dat o pedeapsă prea aspră. – Ce rău puteai tu să i faci unui Dumnezeu, copilă?! VorbeÈ™ti prostii de a dreptul!… – Eh, Marie, ce È™tii tu! Nu sunt chiar o sfântă…. – Nimeni nu e sfânt, copilă. Dar spune mi cum de tu crezi în acest Antu, când tatăl È™i soÈ›ul tău au credință în Dumnezeu? – Și eu cred în Dumnezeu, că doar el a creat această lume cu zei cu tot. Dar eu mă rog numai Antu, aÈ™a cum unii dintre voi vă rugaÈ›i anumitor sfinÈ›i. – ÃŽnÈ›eleg asta, dar de ce nu unui sfânt, ci unui zeu, de care eu nici nu am auzit È™i, crede mă, îi È™tiu pe toÈ›i…. – Antu nu e un zeu grec, e un zeu oriental È™i, crede mă Marie, e cel mai bun zeu din câți există. Zeus nu mi ar fi iertat niciodată greÈ™elile È™i m ar fi aruncat direct în Tartar, asta bineînÈ›eles dacă nu i ar fi venit ideea de a mă omorî. – Dar ce păcate poÈ›i tu să ai, un biet copil?! Știu că tatăl tău v a crescut pe toate cu bunătate È™i cu credință È™i nici una din voi nu l a făcut de râs…. Copilă, nu È™tiu ce i cu tine azi, dar ar trebui să vezi un doctor, nu È™tii ce vorbeÈ™ti. Anu își plecă capul supărată. Profesorul care intra pe uÈ™a cârciumii dădea semne că prinsese câte ceva din discuÈ›ia celor două, aÈ™a că hotărî să intervină pentru Anu: – Poate că È™tie ea!…, se auzi vocea lui din ușă, căci, neavând ce face, se întoarse acolo. Poate că ea are necazuri pe care noi nu le vedem È™i cred că are nevoie de cineva să o înÈ›eleagă. – MulÈ›umesc, profesore, se grăbi Anu să i răspundă. Vreau să te rog ceva, dacă se poate. – Dacă pot să te ajut, o fac cu multă plăcere. – Profesore, când vei pleca de aici, promite mi că mă vei lua cu tine! Marie È™i profesorul se priviră unul pe celălalt, apoi Ken întrebă surprins: – Dar unde să plec, Anu, ai înnebunit? Nu am de gând să plec niciunde!... – Asta i am spus È™i eu, declară Marie, că e nebună. – Nu sunt nebună È™i, apoi, cu toÈ›ii suntem convinÈ™i că, atunci când Clementina se va hotărî să ni se alăture, profesorul va pleca. – De ce să plec? Clementina asta mă va alunga? – Nu, râse Anu, nu te va alunga, dar va trebui să pleci prin lume, ca ambasador al oamenilor. – Bine, Anu, dacă asta se va întâmpla, o să te iau cu mine!… Dar tot cred că ai înnebunit. – Și eu, È™opti Marie dintr un colÈ›iÈ™or. – Ai promis, profesore, să nu uiÈ›i asta! – Nu voi uita. De ce vrei să pleci? – Poate că, dacă îți voi spune, nu vei crede. – ÃŽncearcă mă, Anu, pot să cred orice. – Cred că ai auzit È™i tu zvonuri despre răutatea soÈ›ului meu. – AÈ™a e, confirmă el repede. – Bun, deci È™tii, tot ce ai auzit este adevărat. Am suportat asta timp de zece ani. Acum, după atâta amar de vreme trăind în chinuri, soÈ›ul meu are tupeul să mă informeze că are o amantă, È™i Anu lăsă capul în jos, în semn că se ruÈ™inase. Marie o privi cu milă È™i decise s o încurajeze: – Crezi că Drink nu a călcat niciodată strâmb?, o întrebă ea. AÈ™a sunt bărbaÈ›ii, nu pot fi fideli, dar asta este, în viață treci È™i peste astea. – Tu poÈ›i să treci, căci Drink e un om bun, dar Mateus nici măcar atât nu e, nu È™tiu ce să mai fac cu el. Știi bine că mă bate È™i că mă tratează ca pe o slugă. Acum È™i asta! E prea mult, chiar È™i pentru mine. – Dar de ce nu l părăseÈ™ti?, întrebă simplu Ken. – Nu pot, asta e pedeapsa mea È™i trebuie s o suport. Și apoi, dacă l aÈ™ părăsi, m ar găsi È™i m ar ucide. – Dar trebuie să existe o ieÈ™ire È™i pentru tine. – Există, dar, pentru a fi eu liberă, ar trebui să moară un om pe care îl iubesc. – Spui lucruri fantastice, ca din poveÈ™ti, Anu, se încruntă bărbatul. – Eu sunt o poveste, profesore, numai că eu, spre deosebire de voi, nu am voie să o rostesc, altfel prea bunul Antu m ar pedepsi groaznic. Ar trebui să plec. Dacă se întoarce Mateus È™i nu mă găseÈ™te, va fi vai de mine. ÃŽi salută pe cei doi È™i plecă. – Cred că în spatele acestor vorbe se ascunde o poveste interesantă, conchise gânditor profesorul. – Eu încă cred că e nebună. – Poate, spuse el, fără să creadă. Din păcate trebuie să plec, nici n am observat cât e ceasul. La revedere, doamnă, numai bine! Dispăru în spatele uÈ™ii mari, lăsând o pe Mari să-È™i continue treburile în aÈ™teptarea clientelei. Capitolul IV ALICE CEA ÃŽNÞELEAPTà P rofesorul bătu cu sfială È™i emoÈ›ie la uÈ™a Alicei. Se auzi vocea gazdei ce l invita înăuntru. Intră reÈ›inut. Biroul profesoarei era imens, încât bărbatul nu își putea închipui cum era posibil ca o încăpere, ce dinafară nu părea mai mare de câțiva metri, înăuntru să fie atât de mare. ÃŽn mijlocul sălii se afla un râu ce curgea liniÈ™tit, malurile fiindu-i străjuite de câțiva copaci ce discutau între ei. ÃŽnapoia biroului se găsea masa de lucru a profesoarei, în spatele căreia toate astrele cerului se plimbau nestingherite. Dar acestea nu erau singurele lucruri neobiÈ™nuite. ÃŽn încăpere se mai afla un pix cu cap de om, care scria tot ce i cerea profesoara, un papagal micuÈ›, ce citea o carte, È™i o pisică mare È™i grasă, mult mai grasă decât cea care i adusese lui Ken scrisoarea dimineață, de culoare verde, cu ochii ca două mărgele mari. Pisica îi punea în ordine profesoarei actele È™i, din când în când, se răstea la harpa mare cu chip de zeiță, din celălalt colÈ› al camerei, care se trezea cântând. Profesorul era de a dreptul uimit, nu realiza ce e cu toate acele fiinÈ›e È™i lucruri ce se tot miÈ™cau pe acolo. Aproape că îi veni să leÈ™ine È™i cu greu își stăpâni emoÈ›ia. ÃŽÈ™i aruncă privirea spre Alice, care părea amuzată de reacÈ›ia lui: – Acum pricepi de ce nu vine nimeni în biroul meu? – Aaaa... da. – Văd că eÈ™ti È™ocat, nici nu mă aÈ™teptam să fie altfel. Dar va trebui să te obiÈ™nuieÈ™ti cu astfel de lucruri, o să vezi din ce în ce mai multe. Știi, soÈ›ul meu e vrăjitor, el mi a dăruit toate astea. Să vezi ce am acasă..., completă de a dreptul amuzată. – ÃŽnÈ›eleg, încuviință profesorul, vizibil marcat. – EÈ™ti cel mai comic din toÈ›i câți au intrat aici, râse Alice cu poftă. Nu îți fie frică, tot ce vezi aici este inofensiv! ÃŽn schimb, în lume există altele mai puÈ›in inofensive. – Sigur, scuzaÈ›i mă! Sunt puÈ›in È™ocat, râse el nervos. Amfitrioana îi dădu puÈ›in timp să se obiÈ™nuiască cu obiectele din biroul ei, apoi reluă: – Hai să È›i fac cunoÈ™tință cu toate aceste fiinÈ›e! Alice se ridică È™i se îndreptă spre harpa cu chip de femeie. Aceasta este Elna, harpa magică. Dacă îi asculÈ›i cântecul până la capăt, îți vei afla viitorul. Dar te avertizez că a cam îmbătrânit È™i nu îl mai prezice cum trebuie, È™i profesoara trase un chicotit de bucurie. Acesta, È™i arătă spre pisoiul cel gras, este Miau, secretarul meu, un motan de încredere. DeÈ™i puÈ›in nervos, e foarte simpatic. ÃŽÈ›i recomand È™i È›ie un motan pentru companie. Hai să trecem mai departe! Acesta de aici este o miniatură a râului Eufrat. ÃŽmi place foarte mult, mă liniÈ™teÈ™te, copacii sunt niÈ™te prieteni de-ai soÈ›ului meu, ce nu mai puteau trăi în mediul lor natural È™i am acceptat să i găzduiesc aici. Cel înalt e Fruttus, cel mic, cu frunze roÈ™ii, e Danli, iar cel mai scund dintre toÈ›i e fiul lui Fruttus, Fraguss. A, È™i să nu uit de papagal: el e Ucello! E foarte inteligent, citeÈ™te foarte mult. Atunci când cineva drag e la ananghie, se transformă într un vultur mare È™i negru, pe nume Cratess. Cam asta e tot! O să te obiÈ™nuieÈ™ti cu ei È™i ai să constaÈ›i că sunt foarte drăguÈ›i. Profesorul îi mai studie o dată pe noii săi cunoscuÈ›i. Cu coada ochiului se uită înspre harpa magică, apoi la papagal. Cel mai simpatic i se păru motanul cel verde, lucru pe care îl spuse cu voce tare: – Acum, că mă gândesc mai bine, motanul e chiar o frumuseÈ›e! ÃŽmi plac animalele, dar nu È™tiam că pot È™i vorbi. Motanul îl privi plin de mândrie pe profesor. – Nu toÈ›i pot, numai cei speciali, iar aceste fiinÈ›e sunt cu adevărat speciale. DoreÈ™ti un ceai, profesore? – Mi ar face mare plăcere, doamnă. – Ca să putem vorbi fără reÈ›ineri, eu propun să ne tutuim. EÈ™ti de acord? – Sigur că da. – Bine, mă bucur că ne înÈ›elegem, pentru că în următorii doi ani eu voi fi îndrumătorul tău. – ÃŽndrumător? – Da, eu te voi îndruma È™i eu îți voi comunica tot ceea ce trebuie să afli. – Mă bucur că tu mă vei învăța ce trebuie să È™tiu despre lumea de dincolo. – AÈ™a e, dragul meu, eu te voi îndruma spre noile tale cunoÈ™tinÈ›e È™i, de ce nu, È™i spre familia ta. Dar hai să nu o mai lungim! Profesoara bătu din palme È™i pe masă se aÈ™ezară două ceÈ™cuÈ›e. Ceainicul care le urmă turnă în fiecare ceaÈ™că ceaiul. – Acum, că avem È™i ceaiul, ar trebui să È›i spun ce se petrece. Ken își aÈ›inti uimit privirile spre ceainicul ce împărÈ›ea lichidul fierbinte în ceÈ™ti. Se gândi că, dacă uluitoarea lui gazdă îi va mai arăta lucruri ciudate, va ieÈ™i de acolo nebun. Alungă acest gând È™i mărturisi încrezător: – De abia aÈ™tept să aud! Alice trecu repede la subiect: – AÈ™a cum È™tii, tot ce i s a părut omului paranormal a fost alungat din viaÈ›a lui. Acum două secole vrăjitorii erau arÈ™i pe rug sau întemniÈ›aÈ›i, personajele fantastice erau vânate È™i ucise, iar personajele din poveste nici măcar nu erau băgate în seamă, oamenii nu le observau. Toate aceste fiinÈ›e au hotărât să plece în căutarea zeilor, care È™i ei fuseseră alungaÈ›i de oameni. I au găsit pe zei È™i s au stabilit în lumea lor. La început au fost zeci de războaie între aceste naÈ›ii, războaie pentru putere, bineînÈ›eles. Atunci, un vrăjitor înÈ›elept le a făcut o propunere combatanÈ›ior. Le a spus aÈ™a: „Lumea e împărÈ›ită în patru: nord, est, vest È™i sud. Atunci, de ce să nu luăm fiecare câte un colÈ› de lume È™i să l împărÈ›im?! AÈ™a vom pune capăt morÈ›ilor inutileâ€. ToÈ›i au fost mulÈ›umiÈ›i de soluÈ›ie È™i s a hotărât că e corect să urmeze sfatul primit. Atunci zeii au luat nordul, vrăjitorii sudul, creaturile fantastice estul È™i poveÈ™tile vestul. ÃŽn mijlocul acestei lumi se aflau oameni obiÈ™nuiÈ›i, dar È™i alte creaturi ce nu aveau loc în nici una dintre comunitățile ce guvernau cele patru părÈ›i. Un timp totul a fost liniÈ™tit È™i toÈ›i au fost mulÈ›umiÈ›i, dar între vrăjitori È™i zei au început alte certuri, tot pentru putere. Zeus a hotărât că lumea trebuie condusă de un singur lider È™i a hotărât o formă de guvernare democrată, cu alegeri, senat È™i tot restul. Au avut loc primele alegeri. Zeus a câștigat scrutinul, dar nu cinstit. Atunci, acelaÈ™i vrăjitor înÈ›elept, bătrânul Alcutor, le a propus zeilor să se reia alegerile. După multe dezbateri aceÈ™tia au fost, în sfârÈ™it, de acord... Profesoară făcu o pauză pentru a È™i drege vocea, apoi continuă: – ÃŽntre timp, Alcutor a fost ucis È™i, bineînÈ›eles, un nou conflict s-a iscat între părÈ›i. Dar, una peste alta, peste câteva timp vor avea loc noi alegeri. De data aceasta cinstite. – Și tu cu cine È›ii?, se interesă Ken amuzat. – Nu pot să È›i spun, soÈ›ul meu s ar înfuria, È™i profesoara chicoti, încă o dată, fericită. Vezi tu, eu nu sunt nici vrăjitoare, nici zeiță, sunt doar nemuritoare. – PărinÈ›ii mei erau oameni normali. Dacă auzi altceva, să nu crezi, s au spus tot felul de poveÈ™ti pe seama mea, dar ăsta este adevărul. ToÈ›i cred că sunt o semi zeiță, iar asta mă distrează. – Atunci, cum de eÈ™ti nemuritoare? – Când eram mică, mama m a uitat pe câmp, dar m a găsit bunicul tău, zeul Ares, căruia i a plăcut de mine È™i a hotărât să mi facă un dar: nemurirea. Și aÈ™a am rămas! – Vrăjitorii sunt muritori? – Unii da, alÈ›i nu. Unii mor È™i se reîncarnează, alÈ›ii mor È™i gata. Depinde. Nu mai există vrăjitori puri, decât foarte puÈ›ini, È™i fiecare are o putere pe care nu o posedă ceilalÈ›i ori o capacitate mai mare de a deprinde anumite vrăji. Chiar È™i oamenii simpli pot învăța să devină vrăjitori. – AÈ™ putea învăța È™i eu? – Sigur că da. La È™coala vrăjitorilor, porÈ›ile sunt deschise oricui. – Am auzit ceva de un institut naÈ›ional sau cam aÈ™a ceva. – Ai auzit destul de bine, numai că acest nume e prea lung È™i s a hotărât ca institutele să aibă nume mai scurte. Sunt patru: Goods, Wich, Story È™i Fantasia. Acestea sunt cele mai importante. Dar există mai multe È™coli de acest fel în lumea noastră. – Și aÈ™ putea învăța la oricare dintre ele.? – Tu da. Vezi, la È™coala zeilor trebuie neapărat să ai sânge de zeu ca să fii primit, iar tu ai. La celelalte È™coli, primesc pe oricine, fără probleme. De fapt, se dă un examen, nu intră chiar oricine. – Spune mi, ce legătură am eu cu toate astea? Profesoara făcu o scurtă pauză. Trebuia să i explice multe tânărului său învățăcel: – Ai să afli È™i acest lucru, dar mai ai puÈ›ină răbdare! E obligatoriu să È›i mai spun ceva despre ceilalÈ›i: ei sunt puÈ›in altfel decât noi, în gândire vreau să spun. ÃŽntotdeauna au văzut omul ca pe un duÈ™man natural sau ca pe un sclav. Acum douăzeci È™i cinci de ani, a venit pe tărâmul nostru un muritor pe care îl chema tot Ken. Era un monstru de om, dar tare bun la suflet. Zeii au crezut că e fiul vreunui uriaÈ™, dar se înÈ™elau: era un muritor ca toÈ›i ceilalÈ›i. Ken s a îndrăgostit de Afrodita È™i a fugit cu ea în lume. Hefaistos s a înfuriat rău de tot È™i a trimis un uriaÈ™ să l omoare. Spre surprinderea tuturor, muritorul l a omorât pe uriaÈ™, dar nu prin luptă, ci printr un È™iretlic. Atunci zeii au realizat că oamenii sunt inteligenÈ›i È™i au început să i respecte. – Bun, È™i care e legătura cu mine? – Acum treizeci de ani, când te ai născut tu, o vrăjitoare bătrână i a prezis mamei tale că tu vei fi conducătorul oamenilor È™i ambasadorul lor dincolo. Cu toate că È›ie destinul îți era să mori la fel ca È™i fraÈ›ii tăi, Ares a intervenit È™i atunci oamenii au început să creadă în ipoteza asta. ÃŽn fond, nu doar oamenii, ci È™i cei de dincolo. – Interesant… Deci eu ar trebui să încep un adevărat război împotriva lor…. – Nu, din contră! Tu vei fi cel ce îi va face să priceapă, atât pe cei de dincolo, cât È™i pe cei de aici, că trebuie să convieÈ›uiască ca egali. Tu eÈ™ti diplomatul din acest context, singurul care i poate convinge pe toÈ›i că ura nu e o soluÈ›ie. Nu zic că nu o să se găsească mereu È™i persoane ce se vor opune ideilor tale, È™i de o parte, È™i de cealaltă, dar vor fi prea puÈ›ini. Iar, dacă îi vei determina să se unească, vor lupta împreună împotriva proscriÈ™ilor. – Da, e destul de logic. Dar cum să fac eu toate astea? – Asta va trebui s-o afli singur! Pe Ken începu să l înfurie acest „s-o afli singurâ€. Cum avea el să afle singur? Alice era de a dreptul ciudată!… – Și cum voi afla, dacă nici măcar nu am fost dincolo, iar din acele locuri nu cunosc decât câteva persoane? – Te vei duce dincolo când va veni momentul. – Cum ajung dincolo? – Toate le vei desluÈ™i atunci când va fi nevoie. Pentru fiecare e altfel: unii ajung printr o bătaie de palme, alÈ›ii trecând prin foc, altora li se deschide o poartă… Nu È™tiu cum va fi pentru tine, dar vei afla. – Ce trebuie să fac? – Þi se va deschide acea poartă spre lumea de dincolo atunci când va fi timpul potrivit. Cineva te va învăța. Profesorul începu să È™i piardă cumpătul. Era un om destul de calm, dar asta era prea de tot! – De ce nu acum?! AlÈ›ii cum se pot duce când vor? – Odată deschisă, acea poartă rămâne deschisă pentru totdeauna È™i vei È™ti mereu cum să te întorci. Nu fi nerăbdător, lumea a fost creată cu chibzuință, descoperirile mari s au făcut pe îndelete. Acum e rândul tău să ai răbdare! – O să am, dar vreau să te mai rog ceva, dacă se poate, desigur. – Spune! – Ai putea să mi povesteÈ™ti câte ceva despre Andora? – Nu!, răspunse Alice, enervată de întrebare. Și acest lucru o să l descoperi singur... Atunci profesoara se ridică. E târziu, Ken, trebuie să plec la ore. – Bine, Alice, înÈ›eleg! Iartă mă, dacă te am supărat.! – Nu m ai supărat, Ken, dar chiar trebuie să pleci. – Atunci, la revedere, sper să mai vorbim! – Vom mai vorbi, cu siguranță. La revedere, dragul meu! Musafirul ieÈ™i din încăperea cea mare pe holurile mici ale È™colii. Ken a vrut să plece din È™coală, însă Alice își părăsi biroul È™i îl trase de mână înapoi. Rămase de a dreptul surprins de reacÈ›ia ei. Se trezi din nou în biroul magic. – ÃŽmi pare rău, dragul meu, am uitat să È›i spun un lucru important! – Spune, Alice! – Poate o să È›i se întâmple lucruri ciudate, aÈ™ vrea să È›i spun că nu trebuie să te sperie nimic. Absolut nimeni È™i nimic nu îți poate face rău, atâta timp cât eÈ™ti în lumea asta. Orice ar fi, să nu intri în panică! Este foarte important să È›ii cont de acest sfat. Profesorului îi veniră în minte tot felul de idei. Lucruri ciudate?! Ce nebună! – Despre ce lucruri ciudate vorbeÈ™ti, Alice? – Nu È™tiu să È›i spun acum È™i nici nu vreau să te sperii mai mult decât este cazul. S ar putea să nu È›i se întâmple nimic sau, din contră… Dar trebuia să te informez că e posibil să treci prin evenimente neaÈ™teptate. TotuÈ™i, să nu uităm că, din secunda de când È›i a revenit trecutul în minte, duÈ™manii tăi s au înmulÈ›it. Nu cumva să crezi că toÈ›i sunt fericiÈ›i că tu vei pune capăt unui război ce se dă de secole, sau că cel puÈ›in vei încerca să-i pui capăt! Să nu crezi că nu vor încerca anumite persoane să te determine să te răzgândeÈ™ti. Trebuie să te avertizez să nu ai încredere în nimeni. Eu sunt singura cu care poÈ›i discuta deschis, să nu uiÈ›i asta Ken! Oamenii vor încerca să È›i câștige încrederea, pentru a afla informaÈ›ii despre tine sau despre alte lucruri, de aceea nici nu È›i fac cunoscut totul acum, pentru că, în momentul de față, eÈ™ti încă influenÈ›abil. ÃŽnÈ›elegi? ÃŽnÈ›elegea, sigur că înÈ›elegea, doar nu era bătut în cap. ÃŽi replică pe un ton aproape rece: – Desigur că pricep! Dar vreau să È™tiu cât de periculoasă este povestea asta pentru mine! – Destul de periculoasă. Nu numai pentru tine, ci pentru toÈ›i. Noi toÈ›i suntem predispuÈ™i pericolului, nu doar tu. Noi toÈ›i vom avea de suferit, dacă tu vei face vreo greÈ™eală. Nu spun că nu e posibil să faci greÈ™eli, dar, atunci când o vei face, te rog să nu fugi, să nu te sperii de aceste lucruri! S ar putea ca eroarea să fie reparată. Dar până atunci vom încerca împreună să nu facem nici o greÈ™eală, căci suntem împreună în această poveste. Și, poate, în curând Clementina ni se va alătura. De fapt, sigur ni se va alătura cât mai repede. – AÈ™ vrea să o cunosc pe Clementina, am tot auzit vorbindu se de ea. – Ai s o cunoÈ™ti Ken, È™i, ai să vezi, Clementina e o persoană cu totul specială. Cine È™tie, poate că vei cunoaÈ™te dragostea din nou. – Cred că am cunoscut deja dragostea. – Cum? – Astăzi am avut o discuÈ›ie destul de interesantă cu Anu È™i mi am dat seama că e o persoană deosebită. Pot spune că am plăcut o de când am venit în acest sat. – Ken, dragul meu, Anu nu este aÈ™a cum crezi tu, È™i profesoara se încruntă puÈ›in, aÈ™ vrea să nu te îndrăgosteÈ™ti de ea. Nu este ceea ce crezi tu, crede mă. ÃŽn plus, ea este îndrăgostită de altcineva. Nu pot să È›i destăinuiesc prea multe despre ea, căci Antu ne a interzis acest lucru, dar ceea ce pot spune, È™i nimeni nu mă poate opri, este că, din pricina ei, au murit doi oameni nevinovaÈ›i. – Ce vrei să spui?! Că Anu este o criminală?! – Da, chiar asta vreau să spun, Anu este cu adevărat o criminală. Profesorului îi trecu prin minte că Alice îl minte. Poate că nu dorea ca el să se apropie de Anu. Dar era posibil să fie È™i adevărat. Cu toate astea, nu È™i putu stăpâni emoÈ›iile: – Cum poÈ›i spune asta? Anu este atât de firavă È™i atât de frumoasă, atât de blândă È™i de nefericită!… – Sunt de acord cu tine, acum este aÈ™a cum spui tu, însă atunci când a ucis doi oameni ce se iubeau, nu era aÈ™a. – Probabil s a schimbat… Eu cred că regretă ce a făcut… – Regretă acum, dar atunci când va fi liberă, firea ei va reveni la normal. De aceea nu trebuie să rămână liberă niciodată. Și mai e ceva: cel ce se va îndrăgosti de ea va muri!… Iar noi avem nevoie de tine în viață, preciză Alice, zâmbindu i. – Am înÈ›eles câte ceva din ce spui tu, nu o să te mai descos, am totală încredere în tine. – Mă bucur că aÈ™a gândeÈ™ti. Cred că începi să te deÈ™tepÈ›i, È™i profesoara îl privi uÈ™or amuzată. – Da, aÈ™a se pare. Acum trebuie să plec, am nevoie de puÈ›ină liniÈ™te, ca să mi pun gândurile în ordine, am acumulat prea multe informaÈ›ii azi. – Ai dreptate, profesore, oricum este târziu È™i amândoi avem lucruri de făcut. Să ai o seară plăcută, dragul meu! – MulÈ›umesc, la fel. La revedere! Profesorul plecă de această dată, fără să mai fie reÈ›inut. Adevărul este că a fugit din biroul Alicei cât a putut, avea o teamă că aceasta È™i ar mai putea aminti ceva, iar el nu mai suporta să continue discuÈ›ia. Și când se gândea că aÈ™teptase atâta această discuÈ›ie!… Alice îl dezamăgise într un fel, pentru că el se aÈ™teptase ca ea să i dezvăluie lucruri mult mai interesante. Ceea ce i spusese ea È™tia în parte. Nu tot, ce i drept, dar lucrurile acelea într un fel le ghicise È™i singur. Mergea acum agale spre casă, nici nu observase că soarele apusese, gândurile i se împleticeau în minte, nu È™tia la ce să se gândească mai întâi: la secretul ce o învăluia pe Andora sau la cel ce o învăluia pe Anu, la lupta pentru putere a celor de dincolo sau la pericolele care i le prevestise Alice? Noaptea se lăsase apăsătoare È™i el de abia ajunsese acasă. Cum spuneam mai devreme, casa profesorului se afla lângă un lac (dacă nu am spus, însemnă că am uitat). ÃŽn aceea seară lacul era argintiu în bătaia lunii, două lebede își căutau culcuÈ™ prin păpuriÈ™. Sălciile de pe marginea lacului parcă plângeau, iar salcâmii păreau că se uită spre lună, de fapt, păreau că i se roagă ei. Mii È™i mii de licurici de diverse culori dansau în jurul apei. Parcă luna îi trimisese să tragă o perdea colorată în jurul lacului. Licuricii multicolori păreau culeÈ™i din stele È™i puÈ™i lângă lac ca să l îmbete cu culorile lor ameÈ›itoare. Chiar È™i cele două lebede păreau vrăjite de dansul ameÈ›itor al licuricilor. Profesorul a rămas în faÈ›a casei aproape jumătate de noapte, era È™i el vrăjit de acel minunat joc al naturii. LiniÈ™tea nocturnă era aproape apăsătoare, chiar È™i lebedele s au retras în cuibul lor, iar salcâmii È™i au plecat capetele, dând semn că dorm. Chiar È™i licuricii, la un moment dat, au dat semne de oboseală È™i s au retras la culcare. Doar luna a rămas neobosită să vegheze deasupra lor. Atunci s a retras È™i profesorul în căsuÈ›a din lemn. * Au trecut aproape două săptămâni fără să se întâmple nimic important. Din aceea zi Alice nu a mai deschis discuÈ›ia despre cele întâmplate, nici sătenii care, cu câteva zile în urmă doar despre asta vorbeau. Nici măcar piticul Tito nu dădu un cât de mic semn de viață. Totul reintrase în normal, parcă nimic din tot ce v am povestit nu se petrecuse în satul nostru. Oamenii își urmau cursul zilnic al vieÈ›ii, unii muncind la câmp, ceilalÈ›i văzându È™i de treburile lor cotidiene. Până È™i primarul părea a fi amuÈ›it de tot, nici măcar în cârciuma lui Drink nu se mai ducea. ÃŽntreg satul era cuprins de o liniÈ™te apăsătoare. Anu era la fel de nefericită È™i, de câte ori îl vedea pe Ken, îl punea să i promită că o va lua cu el atunci când va pleca. Profesorul nu putea nega că era îndrăgostit de zeiță, dar, după ce Alice îl pusese în temă cât de cât cu istoria acesteia, el devenise mai precaut È™i încerca să È™i È›ină sentimentele în frâu. De câte ori o vedea, își aducea aminte de ceea ce i povestise Alice, e drept destul de vag. ÃŽn aceea zi profesorul era acasă È™i, cum nu avea nimic mai bun de făcut, se apucă de grădinărit. ÃŽn spatele căsuÈ›ei de lemn, în apropierea lacului, se afla o micuță grădină de flori. Aceasta nu mai fusese îngrijită de ani de zile, iar Ken își spuse că era cazul să se ocupe puÈ›in È™i de ea. A cumpărat de la săteni tot felul de flori, a căror denumire nici măcar nu o cunoÈ™tea, È™i era foarte încântat de achiziÈ›iile pe care tocmai le făcuse. După cum spuneam, profesorul se ocupa de grădinărit: dădea la o parte plantele moarte È™i le înlocuia cu cele tinere. Deodată auzi mieunatul pisoiului poÈ™taÈ™. Dădu fuga în faÈ›a casei pentru a l întâmpina pe motan. Motanul cel gras È›inea în lăbuÈ›e un plic destul de gros, ceea ce indica că scrisoarea era destul de lungă. Profesorul s a apropiat È™i a luat plicul. ÃŽnainte ca motanul să plece, i a oferit un castronaÈ™ cu lapte, pe care nu l a refuzat. ÃŽl privi din nou amuzat pe motanul cel gras atunci când plecă, fără ca măcar să dea vreun semn de recunoÈ™tință pentru laptele primit. Ken l a mai privit un timp, apoi s a întins pe iarba încă nerăsărită bine È™i deschise plicul. Spre uimirea lui, scrisoarea avea un sigiliu regal. S a aÈ™ezat comod È™i începu să citească: „Dragă domnule Ken, ÃŽmi permit să vă scriu această scrisoare cu deosebit respect, sper că vă veÈ›i face puÈ›in timp pentru a o citi È™i, mai ales, sper că îmi veÈ›i ierta cele ce vi le voi spune. Vreau să vă informez cu respect următoarele aspecte: acum o săptămână, când mă plimbam prin Regatul Soarelui, am văzut o nimfă ce plângea. Curiozitatea m a împins să mă apropiu de această copilă È™i s o întreb ce are pe suflet. Ceea ce mi a mărturisit nimfa este o poveste de necrezut È™i de aceea îmi permit să vă rog să i daÈ›i această scrisoare È™i doamnei Alice. Ei bine, cum spuneam, m am dus la nimfă s o întreb de ce plânge. M a privit neîncrezătoare la început, dar mai apoi m a recunoscut È™i, plină de recunoÈ™tință, m a îmbrățiÈ™at: – O, bunele rege, dacă aÈ›i È™ti prin câte nenorociri am trecut! – Spune, copilă, care îți este oful! – Acum două zile mama mea a murit în chinuri groaznice. Boala ei È›inea de vreo doi ani, timp în care am încercat să găsim tot felul de leacuri È™i am dus o la o mulÈ›ime de doctori È™i învățaÈ›i, dar nimeni, nimeni nu a găsit vindecarea. Cu o săptămână în urmă am întâlnit un vrăjitor bătrân, care m a văzut plângând. El m a întrebat ce am, iar eu i am spus întreaga poveste. Atunci el m a sfătuit să l duc degrabă la mama mea. L am condus cât de repede am putut, dar el, cum a văzut o, a tras un È›ipăt îngrozitor, mi a spus că a văzut răul în ea È™i că nimeni nu o va putea ajuta cu nimic. ÃŽnainte să plece, vrăjitorul mi a spus că războiului va începe È™i că mama mea e un produs al acestuia. Mi a mai spus că, dacă binele nu va învinge, tot mai mulÈ›i vor avea de suferit, aÈ™a cum se va întâmpla È™i cu primul meu născut. Spune tu, bunule rege, cum să nu fiu tristă, când în lume e atâta suferință È™i atâta durere? Aceasta este istorioara pe care am vrut să v o spun, sperând că nu v am deranjat prea tare. Poate că o să vi se pară o prostie, sau poate că nu o să înÈ›elegeÈ›i nimic din ceea ce v am scris, dar doamna Alice va È™ti cu siguranță ceea ce vreau să spun, de aceea vă rog să îi arătaÈ›i È™i domniei ei aceste rânduri. După cum veÈ›i putea observa È™i singur, în plic, lângă scrisoare, sunt È™i niÈ™te fotografii surprinse de bunul meu prieten Ludo. Sper că îi vor fi de folos doamnei Alice în cercetările dânsei. Vă salut cu mult respect È™i vă mulÈ›umesc pentru răbdare. Știu că sunteÈ›i un om bun È™i că iubiÈ›i oamenii È™i pacea, mai È™tiu È™i că sunteÈ›i un mare admirator al lumii noastre, cu toate că nu aÈ›i vizitat o niciodată. Știind toate astea despre dumneavoastră, domnule, îmi mai permit să vă rog să faceÈ›i un lucru, dacă È™i dumneavoastră veÈ›i binevoi, bineînÈ›eles. M am consultat cu sfătuitorul meu pe probleme de relaÈ›ii cu ceilalÈ›i È™i amândoi am fost de acord că ar trebui să vă invităm peste o lună în Regatul Soarelui, la Balul Sirenelor, pe care noi îl organizăm în fiecare an. Sper că veÈ›i primi invitaÈ›ia mea. Și acum nu îmi mai rămâne decât să mi i au rămas bun. Sper că ne vom vedea în curând. La revedere! Al dumneavoastră, Regele Soarelui, Artur Lights†Pe chipul profesorului se putea citi bucuria. ÃŽntr adevăr nu înÈ›elegea de ce acest rege – pe care nici măcar nu l cunoÈ™tea – îi scria tocmai lui, dar ce mai conta, doar îl invitase în lumea de dincolo, în sfârÈ™it. Peste numai o lună avea să vadă această lume, pe care avea impresia că voia să o cunoască de mai bine de un secol. Dar o lună înseamnă mult timp, gândi profesorul, dar ce importanță are, doar a aÈ™teptat atâta! O lună nu mai înseamnă chiar aÈ™a mult... O lună e chiar puÈ›in la cât aÈ™teptase el, nu mai conta, tot ce era important era că peste o lună visul său va deveni realitate. Oare ce minunății avea să vadă acolo, oare cum arăta acest regat, o fi chiar aÈ™a de minunat cum È™i l închipuie el? Dar sirenele cum or arăta ele, să fie oare ca în basme, jumătate peÈ™ti È™i jumătate oameni? Cine È™tie ce surprize avea să i rezerve această lume!… Poate că nu e nici măcar pe jumătate aÈ™a cum È™i o imagina el, poate că e rece È™i goală, aÈ™a cum sunt unele colÈ›uri din lumea noastră. S a trezit din visare atunci când È™i a dat seama că trebuie să i ducă scrisoarea profesoarei Alice, aÈ™a cum îl rugase regele. Poate că ea îl va lămuri de ce regele îi scrisese lui, nu ei, È™i mai ales de ce i a relatat acea poveste care nici măcar nu era prea interesantă. Posibil ca povestea să ascundă un substrat pe care el nu l vedea, în afară de cel că războiul va începe în curând È™i că unii din cei răi încercau să împiedice oamenii să È™i ceară drepturile. Cine È™tie ce mai vor cei de dincolo, nu sunt hotărâți deloc, dar asta este, aÈ™a sunt È™i oamenii, dar nu numai ei. * Profesorul se afla pentru a doua oară în faÈ›a biroului Alicei È™i, la fel ca È™i data trecută, bătu sfios la uÈ™a mică. Dinăuntru se auzi vocea profesoarei poftindu l înăuntru. Ken a pătruns înăuntru destul de sfios, nimic nu se schimbase de ultima oară când fusese acolo, parcă toate rămăseseră pe loc. Motanul aranja în continuare actele profesoarei È™i mai È›ipa din când în când la harpa ce încerca să cânte, cei trei copaci vorbeau între ei, iar papagalul cel mic citea, până È™i astrele ce se plimbau în spatele mesei de birou a Alicei având acelaÈ™i curs. Femeia îl îndemnă să ia loc, iar el se supuse. – Știu că e greu să te obiÈ™nuieÈ™ti cu toate astea, È™i mie, când m am căsătorit cu Eac, mi se păreau ciudate. Tare greu m am obiÈ™nuit cu ciudățeniile soÈ›ului meu. Dar să lăsăm asta, mă bucur că ai venit! De fapt, te aÈ™teptam. – Adică È™tiai că voi veni? – Sigur că È™tiam, nu fii prostuÈ›, zâmbi, ai uitat că am un soÈ› vrăjitor? Ken simÈ›ea că nu o mai place aÈ™a mult pe Alice. Părea o ființă nu È™tia exact cum. ÃŽÈ™i ascunse sentimentele È™i continuă: – Și ce legătură are soÈ›ul? întrebă ironic. – El m a învățat È™i pe mine câteva trucuri, dacă le pot spune aÈ™a. Dar acum dă mi scrisoarea, te rog! Profesorul, uimit că È™tia de scrisoare, se scotoci prin buzunare È™i i-a înmânat o fără să spună nimic. Ea citi repede È™i rămase îngândurată. După câteva minute de tăcere, preciză: – Destul de imprudent din partea lui să È›i o trimită È›ie. Dar ce mai contează!? Important este că a ajuns cu bine la mine. – Ce este cu această scrisoare? – Nu prea îl înÈ›eleg bine pe Artur, el întotdeauna scrie codat, È™i profesoara râse din nou. Bănuiesc ce vrea să mi transmită. Cred că e vorba de nimfa Aurore, care a trăit o adevărată tragedie datorită dragostei ei nemărginite pentru oameni. Vezi tu, aÈ™a cum tu îi iubeÈ™ti pe cei de dincolo, aÈ™a iubeÈ™te ea oamenii. Anumite organizaÈ›ii din cele patru zări nu sunt de acord cu oamenii, aÈ™a că oricine le ia partea are de suferit. Vrăjitorul ce apare în povestea regelui nu este cu adevărat un vrăjitor È™i e modul regelui de a mi spune că mama nimfei a fost vrăjită. – Cum poÈ›i fi sigură de acest lucru? – Sunt sigură È™i atât. ÃŽl cunosc bine pe rege, el întotdeauna a È›inut cu dreptatea È™i adevărul. De fiecare dată când a avut ceva de comunicat, a spus o într un mod ciudat. După atâția ani, m am obiÈ™nuit cu stilul său. Ei, dragul meu, sper că vei accepta invitaÈ›ia. Cu ocazia asta, È›i se va deschide È™i È›ie uÈ™a spre lumea noastră. – Sigur că accept invitaÈ›ia, de fericire aproape că uitasem să È›i mai aduc scrisoarea!... – Mă bucur că È›i ai aminti, È™i profesoara zâmbi. Apropo, dragă Ken, îți recomand un teranopuran. – Ce mai e si ăla? – Un iepuraÈ™ de pământ. – Și cu ce m ar ajuta acesta?, întrebă uimit. – La grădinărit, bineînÈ›eles. Ar putea avea grijă de grădina ta È™i nici nu trebuie plătit, îi dai doar mâncare. Ai multe de învățat… – Să È™tii, Alice, că nu am citit niciunde de creaturile de care îmi tot spui. Și spui că i un iepuraÈ™? – Daaa, seamănă cu unul cel puÈ›in, are cap de iepure, dar trup uman È™i este foarte mic, exact ca teranii. – Aaa... interesant, făcu total uimit. Chiar interesant. Dar È™tii ce mi se pare cu adevărat intrigant? – Ce anume? – FraÈ›ii Grimm nu au scris despre aceste creaturi. Alice îl privi cu coada ochiului pe Ken. Ea nu era o mare admiratoare a fraÈ›ilor Grimm. Dar era de înÈ›eles că nu o entuziasmau prea tare basmele, trăise atâtea secole în lumea aceea, încât poveÈ™tile lor erau banale pentru ea. – Ce te face să crezi că ei È™tiau adevărul È™i că faptele reflectate în scrierile lor nu au fost bazaconii inventate de ei? – Nu trebuie să ne minÈ›im, È™tii È™i tu, aÈ™a cum È™tiu È™i eu, că ei au văzut. – AÈ™a e, voiam doar să te supăr, È™i profesoara chicoti de a dreptul amuzată de „răutatea†ce o făcuse. Dar cum È›i ai dat seama? – Nu e nici o filozofie, pur È™i simplu, acum câțiva ani am găsit, într o bibliotecă părăsită, un tratat scris de ei. ÃŽn acest tratat spuneau ceva despre o lume uitată È™i despre faptul că toate personajele despre care au scris sunt reale, doar poveÈ™tile sunt inventate în marea majoritate. Cu toate astea, nu au spus nimic despre, zei. De ce? – Pentru că nu li s a dat voie să dezvăluie tot. Ceea ce scriau era verificat de comisia poveÈ™tilor È™i numai cu acordul lor erau publicate. Doar nu credeai că am lăsa în lume oameni care ne ar putea da de gol!... Au fost controlaÈ›i permanent. – Acum înÈ›eleg, rosti gânditor. – Știi, Ken, câteodată mă uimeÈ™ti. – De ce, Alice? – Pentru că eram convinsă că È™tiu totul despre tine, dar tu mă surprinzi de fiecare dată. Nu că nu mi ar face plăcere... EÈ™ti un băiat deÈ™tept È™i asta mă bucură. Mă aÈ™teptam că o să fiu nevoită să È›i spun tot, dar nu e nevoie, tu aproape că înveÈ›i singur. – Ei, Alice, eÈ™ti tu drăguță È™i încerci să mă flatezi, tocmai pentru a nu mi spune tot! Profesoara zâmbi. Să È™tii că m am prins că nu vrei să mi dezvălui tot, dar nu i nimic, am să aflu singur. – Bravo, Ken, È™tiam eu că vei înÈ›elege! Să È™tii că e mai bine să le descoperi singur. E mult mai bine. – Am uitat să È›i spun.... – Da...? – Pozele. – Sigur, le am observat. – Nu am simÈ›it că mi ar fi adresate, aÈ™a că nu m am uitat la ele. – Foarte bine, dragul meu. Ai dreptate, nu îți erau adresate, dar oricum am să È›i le arăt, îi spuse zâmbind. – Cum consideri! – Consider că aÈ™a este bine, să le vezi È™i tu, È™i profesoara îi dădu fotografiile. – Mai târziu Alice, acum nu vreau să le văd. Capitolul V PÃDUREA FERMECATà A u mai trecut trei zile de la ultima discuÈ›ie cu Alice. Lui Ken îi părea rău acum că nu studiase pozele, era convins că alte ocazii nu vor mai exista. TotuÈ™i, era mândru de el că È™i stăpânise curiozitatea. Cine È™tie, poate într o zi Alice va avea mai multă încredere în el. ÃŽnsă o întrebare îl apăsa: de ce regele îi trimesese scrisoarea lui, dacă nu trebuia să afle tot? De fapt, acea scrisoare îi fusese adresată Alicei. De ce tocmai Alice era îndrumătoarea lui? Oare ce mai ascundea aceasta? Din câte È™tia el, zeii nu dăruiau nemurirea, decât cu un motiv întemeiat. AÈ™a ar fi fost firesc să se întâmple È™i cu ea. Povestea cum că s a rătăcit, iar Ares i a dăruit nemurirea din milă era cam trasă de păr. Oare cât de prost îl credea? El È™tia istoria zeilor greci pe de rost. Cum putuseră zeii, sau oricine o fi fost, să i trimită un îndrumător care nu îi arăta că are încredere în el? Sau poate aÈ™a îi chinuiau pe toÈ›i cei ce aspirau la lumea de dincolo: „e mai bine să afli singurâ€. Posibil ca el să nu vrea să afle singur: toată viaÈ›a lui a căutat răspunsuri, È™i acum, când cineva ar putea să i le ofere, îl îndemna să afle singur. Dar dacă nici Alice nu È™tia chiar totul? Nu e imposibil, poate că nu È™tie chiar totul, pentru că cei de dincolo sunt foarte prudenÈ›i. Oricum, cunoÈ™tea mai mult ca el, doar locuia acolo. Chiar nu putea să i dea niÈ™te răspunsuri simple? Oare ce se întâmpla, de fapt, ce ascundeau atât de bine? Și de ce ascundeau, dacă se impunea ca el să afle „singurâ€? Avea atâtea întrebări de pus… Dar cui? Cine i ar fi putut răspunde? Poate chiar asta este: cineva trebuia să i ofere aceste răspunsuri! Probabil asta trebuia să afle el: cine e persoana în măsură să i răspundă unor întrebări relativ simple. Nu înÈ›elese nici măcar de ce el era acel ambasador al păcii sau a ce o fi. Nu mai era sigur de nimic. De multe ori se trezea È™i nu È™tia dacă a fost vis sau realitate, nu È™tia dacă toate acele lucruri se întâmplau cu adevărat sau erau doar închipuirea lui. ÃŽn ultimul timp, se ciupise de multe ori, să vadă dacă trăieÈ™te cu adevărat în lumea celor vii, nu în cea a viselor. Se gândea adesea că o să se trezească È™i că Andora va fi lângă el È™i i va spune: „A fost doar un vis, iubitul meuâ€. ÃŽnsă oare chiar È™i ar dori lucrul acesta? Nu era sigur nici măcar de asta… Oricum, Andora nu mai reprezenta viitorul È™i el era convins de asta. Uneori considera că poate e mai bine aÈ™a, poate că nu se meritaseră unul pe altul sau, pur È™i simplu, aÈ™a fusese predestinat. Acum viaÈ›a lui continua È™i aproape că i plăcea că trece prin evenimente de neconceput înainte. Nu vedea însă cum ar putea deveni liderul oamenilor în război, să i spunem, din moment ce nu era în stare să aibă grijă nici măcar de el? Cum va putea să convingă atâția oameni că treburile stau cum spune el? Dar oare era bine? El nu cunoÈ™tea nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Posibil ca cei de dincolo să aibă dreptate, că cei de aici greÈ™eau. Ce vroiau ei de la cei de dincolo? De ce nu i lăsau să È™i vadă de ale lor? Oare oamenii chiar aveau putinÈ›a de a conduce două lumi paralele? Și, până la urmă, de ce le ar fi condus ei, de ce erau mai presus de tot È™i de toate? Dacă oamenii doreau, în fond, puterea în scopul de a i manipula pe cei de dincolo? Dacă aceia nu erau tiranii de care vorbeau oamenii? Dacă tocmai oamenii erau tirani È™i făcuseră o înÈ›elegere cu câțiva de dincolo să cucerească această lume? El cum mai putea avea încredere în ei, când habar nu avea ce ar trebui să facă sau de ce?! Deoarece aÈ™a spunea Alice sau primarul sau poate acel rege din Regatul Soarelui sau al luminii, căci nu își mai amintea cum se numeÈ™te, avea prea multe gânduri să È™i mai amintească È™i de numele unui banal regat?! Cineva, dar în acest moment nu mai È™tia cine, îi indicase că deÈ›ine o putere ce trebuia să o descopere È™i mai apoi să înveÈ›e s o folosească. De ce nu i învățau ei? Oricum, se tot pomenea despre apropierea acelui război fără arme. Dacă tot aveau nevoie de el, de ce nu l învățau? Ce aÈ™teptau de la el, să se trezească într o dimineață È™i să le È™tie pe toate?! „Nu este corect! Nu aÈ™a se face! Și, apoi, de unde să È™tiu că războiul va fi unul fără arme?“, își continuă Ken È™irul dilemelor. ToÈ›i oamenii ăia care l cunoÈ™teau mai bine decât se cunoÈ™tea el ar fi putut face ceva, măcar i ar fi putut da o dovadă de încredere. Ar fi putut să-i dezvăluie mai multe sau, dacă tot nu-i împărtășesc mai multe, să se fi justificat, să-i ofere un motiv plauzibil. De ce? De ce atâta agitaÈ›ie, dacă el tot nu înÈ›elegea nimic? Ce rost aveau toate astea È™i oare unde îl vor duce? De face el o greÈ™eală, de nu se arată de partea cui trebuie? Până la urmă, are È™i el sânge de zeu… BineînÈ›eles, dacă cele ce i s-au împărtășit tainic se dovedeau adevărate…! Dacă Ares chiar îi e bunic de ce nu dădea nici un semn de viață? Ar fi putut să i spună doar: „Bună, eu sunt bunicul tău, eu te am salvat de la moarteâ€. Măcar i ar fi putut da un sfat dacă e bine sau nu ce face, dacă el e de acord cu toate astea… până la urmă, era singura lui rudă în viață. Dar dacă bunicul îi era un zeu, nemuritor, el era nemuritor sau nu? Ar fi fost normal să-i moÈ™tenească nemurirea. Ipoteza era destul de plauzibilă: nu suferise niciodată de nici o boală, doar de dragoste, dar de asta sufereau È™i zeii, era ceva normal. Nu contează că eÈ™ti zeu sau altceva, toÈ›i avem în comun viaÈ›a È™i dragostea, răutatea, dar È™i bunătatea, avariÈ›ia È™i mila – lucruri perfect normale. Asta să însemne oare că, până la urmă, toÈ›i sunt oameni în sufletul lor? Doar Dumnezeu este mai presus de toÈ›i, însă chiar El e tulburat de anume sentimente: bunătatea, puterea de a ierta È™i mila. Nimeni nu poate să întruchipeze mai bine decât Dumnezeu toate aceste sentimente, toÈ›i ceilalÈ›i, fie ei zei, vrăjitori, personaje fantastice sau alte creaturi, nu pot deÈ›ine toată această bunătate. Din contră, unii dintre zei sunt foarte răi È™i răzbunători, numai că, prin puterile cu care au fost înzestraÈ›i È™i prin nemurire, sunt fiinÈ›e superioare. Până È™i zeii pot fi uciÈ™i într un fel sau altul È™i ei pot fi păcăliÈ›i sau minÈ›iÈ›i. Dar cine a mai auzit că l poÈ›i păcăli sau ucide pe Dumnezeu?! Nimeni! Concluzia simplă e că toÈ›i sunt oameni, într-o măsură mai mare ori mai mică. Cel puÈ›in toÈ›i avem un trup, căruia viaÈ›a i o dă un spirit trimis de Dumnezeu. Atunci chiar suntem toÈ›i egali – căci avem un spirit ce dăinuie atâta timp cât suntem în viață, deci suntem egali – avem aceleaÈ™i drepturi, nu ar trebui să ne călcăm în picioare sau să ne simÈ›im mai presus decât alÈ›ii, regi de-am fi, regine, zei, vrăjitori etc. Gânduri îl chinuiau pe profesorul nostru, care nu mai realiza ce este viaÈ›a sau ce este binele. Nici măcar nu mai pricepea ce se întâmplă cu el, mii de sentimente îl copleÈ™eau È™i îl chinuiau, toate se înghesuiau acum în mintea sa, fără să i dea un răspuns sau măcar să l aline puÈ›in. Ar fi minÈ›it, dacă ar fi declarat că preocupările sale recente nu l incitau într o oarecare măsură; curiozitatea nu l lăsa să se dea bătut tocmai acum, când era oarecum aproape de adevăr. ÃŽnsă nu putea spune că în unele momente nu ar fi renunÈ›at cu plăcere la rolul lui. Și totuÈ™i, simÈ›ea că, într adevăr, ceva sau cineva depindea de el, numai că nu reuÈ™ise să-È™i dea seama ce sau cine! Dar acum credea mai mult ca oricând că se impune să l afle pe cel ce i ar putea oferi niÈ™te răspunsuri clare. Știa È™i simÈ›ea că cineva îl aÈ™tepta, dar cine? Și mai ales unde se afla? Măcar de i s ar zice unde să caute, poate atunci ar fi putut porni pe urmele celui ce i putea da măcar un singur răspuns mulÈ›umitor. Atâta dorea, un răspuns, fără „e mai bine să afli singurâ€. Oare pretindea prea mult? Poate doar Dumnezeu i ar fi putut răspunde! Cine È™tie ce surprize îi va rezerva viitorul… Dar toate aceste gânduri se risipiră atunci când motanul cel gras mieună la uÈ™a sa. S a dezmeticit È™i È™i a dat seama că se afla în casa lui, în fotoliul pufos din camera de zi. Mieunatul strident îl trezi din visare, din preocupările ce l chinuiseră mai devreme. Mai întâi s a dus È™i a umplut castronul cu lapte È™i de abia apoi, alene, s a îndreptat spre ușă. Deschise È™i, fără ca măcar să se uite la ceea ce i adusese „poÈ™taÈ™ulâ€, îi oferi laptele. Pisoiul mieună recunoscător, se vedea că îi era foame. Mâncă tot laptele È™i îi înmână profesorului scrisoarea. Pentru prima oară Ken îndrăzni să l mângâie pe pisoiul cel gras, ce nu protestă deloc, ba chiar părea că i face plăcere. Motanul își văzu de drumul său, că mai avea multe scrisori de împărÈ›it. Rămas din nou singur, nu avea nici un chef de a citi scrisoarea, aÈ™a că o aruncă într un colÈ› al camerei, s a dus către patul cel mare È™i, în doar câteva minute, adormi. * A doua zi se anunÈ›a a fi o zi liniÈ™tită, destul de normală. Profesorul se trezi destul de greu, parcă nici cafeaua nu mai era aÈ™a de bună, chiar È™i întunericul ce dăinuia în acea zonă a satului parcă era mai fioros ca de obicei. Bezna densă contura chipurile unor stafii, în toate colÈ›urile din casă, dând impresia că ar apărea o nălucă. Ken se simÈ›ea ameÈ›it, avea senzaÈ›ia că plutea într un spaÈ›iu pe care nu l recunoÈ™tea; nici măcar casa în care locuise opt ani nu mai era aceeaÈ™i. Toate lucrurile din jurul său păreau să fi prins viață, dar nu o viață obiÈ™nuită, ci ceva morbid È™i sumbru. Pe tavan observa diverse forme, ca niÈ™te crengi de copaci ce se unduiau în vânt È™i mai apoi luau forma unor braÈ›e ce se înnodau È™i se deznodau. LiniÈ™tea din aceea dimineață era apăsătoare, se îmbina cu întunericul È™i cu lacul ce parcă amorÈ›iseră. Profesorului îi era din ce în ce mai greu să se dezmeticească, dar la un moment dat într un colÈ› al încăperii observă scrisoarea nedesfăcută pe care o aruncase în ajun. O ridică È™i se hotărî să o citească. Plicul era de culoarea cerului curat, nu mai văzuse unul la fel, iar înăuntru se afla un bileÈ›el micuÈ›, pe care scria „Pădurea Fermecatăâ€. Oare ce însemna asta? Poate că nici această epistolă nu i era adresată lui, ci era tot pentru Alice. Nu era semnată, iar cuvintele conÈ›inute erau destul de vagi. Ce însemna asta? Trebuia neapărat să se ducă la Alice È™i să i arate scrisoarea!... Dar de ce să se ducă la ea? Nu l ar fi lămurit cu nimic, mai mult chiar, ar fi păstrat secretul pentru ea È™i i ar fi recomandat să stea „cuminteâ€, apreciind că a făcut foarte bine Ken că i a adus ei scrisoarea. Nu, asta nu se va mai repeta! Profesorul era hotărât să descopere de unul singur ce i cu pădurea fermecată. Unicul gând care îl măcina era că nu È™tia unde se găsea ori ce era acea pădure. Chiar atunci îi străfulgeră prin minte: sigur, cum de nu se gândise la asta, pădurea era chiar aceea de la marginea satului. Alta el nu mai cunoÈ™tea È™i nici nu putea chestiona pe careva, pentru că Alice ar fi aflat imediat, deci È™i ar fi dat seama că pune ceva la cale. De data asta, Ken trebuia să facă totul discret, în aÈ™a fel, încât nimeni să nu bănuiască nimic. ÃŽn timp ce se preocupa cum să facă pentru a ajunge în pădurea fermecată, pe celălalt fotoliu pufos din camera de zi apăru, ca prin vis, Tito. Profesorul se sperie îngrozitor È™i trase o înjurătură în timp ce musafirul se amuza pe seama reacÈ›iei lui. – Nu mai fă asta! De acord? Piticul se răsturnase în fotoliu, râzând ca un nebun: – Și să pierd toată distracÈ›ia ce mi o oferi? – Oricum, Tito, cine te a invitat? Cândva È™tiai să baÈ›i la ușă… Ce s a întâmplat? – Odată ce m ai invitat în casa ta, pot veni oricând; dacă nu mă invitai, nu puteam intra. – Din câte mi amintesc, nu te am invitat, ai intrat singur! Ken îl privi cu un oarecare dispreÈ›. Piticul se făcu că nu-i observă căutătura ochilor È™i continuă vesel: – Da, dar eu am È™tiut că o să mă inviÈ›i, aÈ™a că intenÈ›ia ta eu o consider o invitaÈ›ie. – Bine, bine, n-am È™anse s-o scot la capăt cu tine… Ce vrei? – Am venit să È›i dau un sfat! – Spune, dar repede, că am treabă! – Dacă mergi în Pădurea Fermecată, nu porni sub nici o formă fără Tlaloc. – Și de unde să l iau eu pe zeul Aztec?! – Este mai aproape decât crezi... Dar È™tii ceva, profesore? Mă uimeÈ™ti! Ken simÈ›i cum tot sângele i se urcă la cap, apoi, pe un ton nervos, dădu glas nădufului: – Asta mi a spus È™i Alice! De ce sunt eu cel ce vă uimeÈ™te? – Nu mă aÈ™teptam să È™tii cine este Tlaloc, sau cel puÈ›in nu credeam că o să È›i dai seama aÈ™a repede. – Dar ce, voi chiar credeÈ›i că eu nu am nimic în cap, chiar aÈ™a uimesc pe toată lumea cu cunoÈ™tinÈ›ele mele? Am studiat zei È™i mitologii câte fire de păr ai tu în cap. Nimeni nu È›ine cont de faptul că am studiat ani buni È™i posed niÈ™te cunoÈ™tinÈ›e? Dar... ia stai! De unde È™tii de Pădurea Fermecată? Asta înseamnă că a aflat È™i Alice? Piticul rămase puÈ›in pe gânduri, după care continuă: – Stai încet, profesore, eÈ™ti puÈ›in nervos! Am să È›i explic! Toate scrisorile trec mai întâi pe la comitetul piticilor poÈ™taÈ™i. Noi este obligatoriu să fim avizaÈ›i de tot, pentru a nu se întâmpla vreo nenorocire. Ca să îți răspund mai departe, am să È›i spun că Alice nu a aflat de scrisoare. O altă informaÈ›ie pe care È›i o voi da este aceea că Tlaloc nu-i ființă umană. – Ascultă, piticule, se răsti profesorul, mai nervos decât prima oară, voi nu aÈ›i auzit de intimitate?! ÃŽn lumea mea, citirea scrisorilor altora se pedepseÈ™te cu închisoare. Voi chiar nu aveÈ›i nici o limită? Acum chiar era enervat. Cine a mai auzit de citirea scrisorilor de către poÈ™taÈ™i?! Ãsta era un delict federal în lumea oamenilor „normaliâ€. Dar oare mai era cineva normal? El, indiferent de aparenÈ›e, nu se mai considera aÈ™a. Piticul resimÈ›i iritarea puternică, tonul imperios neplăcându i deloc. – Ascultă mă, tinere, nu îmi vorbi mie aÈ™a! Eu încerc să È›i dau o mână de ajutor, iar tu te porÈ›i.., nu È™i mai continuă ideea, bătu din palme È™i, aÈ™a cum era obiceiul, dispăru. „Ce enervant e piticul acesta! Nici măcar nu mi a spus unde îl pot găsi pe Tlalocâ€, gândi profesorul după ce oaspetele dispăru instantaneu. Ken nu avea de gând să caute acul în carul cu fân. Decise că va pleca singur la drum. Dacă Tlaloc va dori s-l însoÈ›ească, treaba lui, să vină, îl aÈ™tepta. Cine era el să l caute? De ce toÈ›i erau aÈ™a secretoÈ™i? Nu puteau, pur È™i simplu, să i spună: „du te în locul cutare, unde îl vei găsi pe cutare!â€? Nu, nu ar fi putut face asta, că cine È™tie ce se putea întâmpla, dacă i ar fi spus – cine È™tie?, poate l ar fi găsit. Dar dacă ei nu i oferă detalii, nu-i nimic, nici el nu le va mai împărtăși nimic. Unde scrie că el e obligat să fie sincer, iar ei nu? Se săturase de toate astea, aÈ™a că va mer-ge cu sau fără zeul aztec în Pădurea Fermecată. Nu conta nici măcar dacă era pregătită pentru o capcană ori nu: cineva îi scrisese È™i îl aÈ™tepta acolo, aÈ™a că se va duce. Va porni singur. Nu avea cum fi aÈ™a de dificil s-o ia singur la drum, fiind încredinÈ›at că cineva se afla acolo pentru el, îl aÈ™tepta. Ca în fiecare dimineață, cucul anunță ora 7, ora la care profesorul trebuia să se îndrepte spre È™coală. Privi pe geam întunericul ce domnea afară, simÈ›i cum i se face frig È™i cum broboane reci de sudoare îi curg pe frunte. Nu voia să plece la muncă, dorea să se ducă în Pădurea Fermecată. Dar nu înainte de a se întinde puÈ›in, căci un rău neÈ™tiut îi cuprinse întreg corpul. Până să ajungă la fotoliu, leÈ™ină È™i căzu ca trăsnit pe covorul cel roÈ™u. „Vino, iubitul meu, vinoâ€, È™i, în depărtare, Ken o observă pe Andora. „Vino, nu È›i fie frică!†„Andora?†„Da iubitul meu, eu sunt, vino!†„Dar unde sunt? Cum am ajuns aici?†„PriveÈ™te, dragul meu!â€, È™i Andora întinse mâna spre o fetiță. „PriveÈ™te o, e fata ta!†„Fata mea? Dar cum? Nici măcar nu te am atins, nu poate fi a mea!†„Ba da, este a ta!â€, accentuă Andora supărată. „Este a ta È™i numai a ta. Doar nu crezi că te mint, nu i aÈ™a, dragul meu?†Profesorul tăcu nu mai avea cuvinte, nu mai È™tia ce să creadă. O privea îndelung pe fetiÈ›a blondă. Nu o vedea bine, pentru că era cu spatele. ÃŽncercă să o determine să se întoarcă, dar fu imposibil. Parcă paralizase, nu mai putea să miÈ™te nici măcar un deget, se simÈ›ea atât de greu È™i atât de rău... Din nou simÈ›i că broboanele reci îi È™iroiesc pe frunte, capul îi era greu, totul se învârtea cu el. Oare ce se întâmpla? „Vino!â€, se auzea din depărtare vocea suavă a Andorei. „Nu, nu vin, nu vinâ€, se împotrivea Ken. „Pleacă, eÈ™ti doar o nălucă, pleacă!â€. – Pleacă, pleacă! Profesorul se dezmetici: fusese doar un vis, un coÈ™mar, atâta! Oare È™i scrisoarea se includea în coÈ™mar? Privi în jur È™i, văzând plicul albastru, È™i a dat seama că scrisoarea era reală, aÈ™adar trebuia să se pregătească de călătorie. ÃŽÈ™i aduse aminte de transpiraÈ›ia rece ce o simÈ›ise, se pipăi uÈ™or pe frunte È™i constată că era bine. Nu se simÈ›ea rău, iar capul nu i mai era greu, ba chiar È™i ameÈ›eala dispăruse. Ce s-o fi întâmplat cu el? O fi fost totul doar în mintea lui? Nu înÈ›elegea nimic, visul, starea ciudată, nimic... Hotărî să nu se ducă în acea zi la È™coală; nici nu se simÈ›ea prea bine, nici nu avea chef de copii. Dar, mai cu seamă, nu dorea să dea ochii cu Alice, care ar fi bănuit ceva. Mai bine ar rămâne acasă È™i s ar gândi cum să dispară din sat fără a fi observat. Pentru a ajunge la pădure, avea de traversat partea luminoasă a satului. De ar face asta, măcar un suflet tot l ar vedea… De ar aÈ™tepta lăsarea serii, cu siguranță cineva i-ar da planul peste cap… Se aÈ™tepta ca vreun coleg să vină la el, ca să vadă ce s-a întâmplat cu el, nestându-i în fire să meargă la lucru, poate chiar Alice l-ar fi vizitat, iar el nu își permitea una ca asta… Ce era de făcut? ÃŽn vreme ce scormonea în minte după vreo cale prielnică „evadării†din sat fără a fi observat, Tito se instală din nou în fotoliul lui, – Văd că te frămânÈ›i, tinere, spuse musafirul zâmbind È™i speriindu l pe profesor de moarte. Inima lui Ken se făcu cât un purice, apoi îl privi È›intă È™i observă ironic: – De nu mă omori tu mai întâi… Ce mai e? – Dacă te porÈ›i urât, nu o să È›i spun cum să ajungi în pădure fără să fii văzut. Bărbatul încercă să È™i schimbe vocea. Nu dorea ca piticul să dispară iar, fără să i dezvăluie ceea ce l interesa. – Bine, bine, am să te ascult!… Spune! – E foarte simplu! ÃŽn spatele casei tale se află un lac. Traversează lacul È™i vei ajunge acolo! Simplu, nu? – EÈ™ti sigur, Tito? Este adevărat ce mi spui? – Nu numai că este adevărat dar va trebui să te grăbeÈ™ti. Alice se îndreaptă deja spre tine; a aflat, nu È™tiu de unde. – Cu ce să mă deplasez, Tito? – Cu barca, bineînÈ›eles. – Dar eu nu am barcă! – Þi am dăruit eu una, acum ai. Ar fi bine să te grăbeÈ™ti. Lui Ken îi venea să l sărute pe pitic, dar altă întrebare îi năvăli în minte: – Dar Tlaloc? Unde îl găsesc? – Te va aÈ™tepta acolo. Nu îți fie teamă, va fi totul bine, È™i oaspetele mititel dispăru din nou. – Atunci ar trebui să mă grăbesc, ca să nu mă prindă Alice, gândi cu voce tare. Se repezi spre ușă, apucând în drum un felinar. Aprinse felinarul È™i se îndreptă spre lacul pe care cu câteva zile în urmă îl văzuse ca pe ceva mirific. Acum îi părea unul ca toate celelalte, comun, banal. AÈ™a cum precizase Tito, o barcă îl aÈ™tepta pe mal. Nu stătu pe gânduri, se aruncă drept în ea. ÃŽn depărtare auzea paÈ™i, care păreau să se îndrepte spre el. Cu certitudine era Alice. Cuprins de spaimă că l ar putea surprinde, Ken prinse vâslele È™i începu să vâslească cu toată puterea lui. Nu avea de gând să se lase prins. Vroia să facă È™i el ceva o dată singur, fără sfaturile Alicei È™i fără îndrumarea ei. Trebuia să realizeze ceva pe cont propriu. Nu era un copil de mult, putea să ia È™i singur unele decizii. Și apoi, hotărârea îi aparÈ›inea, el primise scrisoarea È™i era sigur că îi era adresată lui, nu ca epistola anterioară. Dacă el fusese destinatarul scrisorii, tot el primise È™i invitaÈ›ia, aÈ™a că putea să decidă singur dacă să ia parte la „petrecere†ori ba. Era viaÈ›a lui, putea face ce vrea cu ea. De neconceput ca Alice să i comande mereu ce să facă È™i ce nu. Doar nu era stăpâna lui, era doar îndrumătorul lui!… Datoria ei era aceea de a-i spune ce e dincolo È™i de a-i oferi sfaturi, atât… Ea nu avea dreptul să se amestece în viaÈ›a lui. Mai cu seamă că, în opinia lui Ken, nici nu È™i făcea datoria ca lumea: nu i relatase nimic interesant până acum. * Profesorul ajunsese destul de departe de casă. Nu avea habar pe unde s o ia, È™tia doar că trebuie să traverseze lacul. Undeva în depărtare se zărea o luminiță; probabil că urma să iasă din zona întunecată. Sentimentul că în curând va vedea lumina zilei îl făcu să tresară de bucurie Bezna în care stătuse îi întunecase È™i mintea È™i sufletul. Vâslea îndârjit. ÃŽncă se temea că Alice ar putea fi pe urmele lui. ÃŽn sfârÈ™it, ajunse pe partea însorită a lacului. Soarele părea a se grăbi să i mângâie faÈ›a zgribulită de frig, îl îmbia È™i l răsfăța jucându se în părul său, dezmierdându l drăgăstos. Era aÈ™a de vrăjit de mângâierea soarelui, că mai-mai uitase încotro se duce, aproape adormit în braÈ›ele soarelui. ÃŽÈ™i mai ridică o dată capul din barcă, dar chiar atunci sări ca ars. Pădurea se vedea de acolo, din locul unde era, putea zări pădurea, era chiar acolo. Bucuria îi pătrunse în suflet, dar È™i teama, pentru că habar nu avea ce se putea afla în acea pădure blestemată, cum îi spuneau sătenii. Auzise multe poveÈ™ti despre ea, oamenii aveau multe versiuni despre ceea ce se întâmpla È™i ce se afla acolo. Unii spuneau că e locul unde se ascund cei nelegiuiÈ›i, È™i cei de pe un tărâm, È™i de pe celălalt. AlÈ›ii susÈ›ineau că e plin de creaturi magice, È™i rele È™i bune, zâne È™i zmei, balauri cu È™apte capete È™i multe altele. Nimeni nu îndrăznise să calce pe acolo, toÈ›i erau speriaÈ›i de poveÈ™tile pe care le auzeau. Profesorul se apropia din ce în ce mai mult de aceea pădure È™i emoÈ›iile sale oscilau între teamă È™i fericire. Dar parcă sentimentul de fericire îl învingea pe cel de teamă. Singura lui grijă era legată Tlaloc: oare se afla acolo? Oare îi va ieÈ™i în întâmpinare? S ar fi simÈ›it mult mai bine, dacă ar fi È™tiut că Tlaloc îl aÈ™teaptă. Oricum, nu conta; important era că el însuÈ™i se apropia de pădure, iar asta pentru că aÈ™a vrusese, nu pentru că îi impusese nimeni acest lucru. Barca lui era din ce în ce mai aproape de mal, la doar câțiva paÈ™i distanță de țărm se afla pădurea, acea pădure în care el trebuia să ajungă. SimÈ›ea cum sângele îi clocotea, trecea prin mii È™i mii de emoÈ›ii, nici el nu È™tia ce fel de trăiri erau. Trăia din plin senzaÈ›ia de a fi liber: nu mai era Alice pe urmele lui să i indice cum ori ce să facă sau să nu facă. Și nici sătenii, care, deÈ™i nu i spusese nimeni, era încredinÈ›at că îi urmăreau fiecare pas. Acum era cu adevărat liber, avea È™ansa de a face orice îi trecea prin cap. Știa că atunci când se va întoarce în sat Alice îl va muÈ™trului bine de tot, însă nu i păsa: aceasta era clipa lui, momentul în care putea să dovedească că poate È™i singur, că e bărbat È™i, mai ales, că È™tie ce face. Dar oare chiar È™tia ce face? Poate greÈ™ea, poate că cine îl invitase îi vroia răul, poate că l chemase cu un scop ascuns acolo, acela de a l elimina, de a termina cu el odată pentru totdeauna. „Nu, nu din nou aceste gânduri! Asta este, tu ai vrut o, nu da înapoi ca un laÈ™!â€, se încurajă profesorul. „Ce o fi o fi! ÃŽntr-un final, toÈ›i murim, muritori sau nu. Trebuie să dai dovadă de curaj, asta este, tu ai vrut!â€. Barca a ajuns la mal, spre uimirea profesorului. Avusese impresia că mai are ceva de vâslit, dar gata, se terminase, acum se impune să meargă înainte; ajunsese până acolo, nu putea da înapoi. Aventura începea! S a dat jos din barca pe care i o dăruise Tito. A ajuns la marginea pădurii, mai avea de făcut doar câțiva paÈ™i. Chiar în momentul în care se pregătea să intre în pădure, văzu un tigru mare îndreptându-se spre el. Vru să fugă, dar picioarele nu i răspundeau. Frica puse stăpânire pe el; nu putea miÈ™ca, nici un muÈ™chi nu i mai răspundea, nici nu mai putea gândi. Gata, îi venise sfârÈ™itul! Aruncă încă o privire către tigru È™i i se păru că vede pe chipul acestuia un zâmbet, dar era imposibil, tigrii nu zâmbesc. TotuÈ™i, poate că surâdea: probabil nu mâncase de mult timp, iar el era cina. – Vrei să te liniÈ™teÈ™ti, profesore?, se auzi o voce groasă, pe care Ken nu o putu repera. Nu am să te mănânc, poÈ›i deschide ochii, nu te mai purta ca un laÈ™! ÃŽÈ™i ridică privirea speriată; era convins că tigrul vorbise. Dar cum să vorbească?! Bărbatul îl privi pe tigru, È™i din nou observă pe faÈ›a lui un zâmbet. De data aceasta nu i se mai părea, felina chiar surâdea. Acum avea certitudinea că nu îi va face rău. Aparent, se mai liniÈ™tise, dar încă nu se putea miÈ™ca, muÈ™chii lui încă nu i răspundeau. Vocea groasă a tigrului se auzi din nou: – Hai, profesore, revino È›i! Nu îmi este foame, tocmai am mâncat un trecător – râse zgomotos. – Aaaaaa, reuÈ™i să scoată profesorul, care nu înÈ›elesese gluma tigrului. – Serios, sunt sătul. Dacă nu găsim nimic pe drum, posibil să te mănânc È™i pe tine. Ken amuÈ›i pentru un timp. Era uimit. Un tigru care vorbea!... Cum asta?! Oare ce mai avea să vadă, pisici care… croÈ™etează? Parcă trezit de gânduri, își dădu seama că tigrul spusese ceva despre un drum. – Pe drum?, întrebă neconvins, încă cu senzaÈ›ia că ar fi din piatră. – Da, profesore! Știu, nu am făcut cunoÈ™tință. Eu sunt Tlaloc, zeul -tigru. ÃŽmi pare bine că te întâlnesc în sfârÈ™it, cu toate că noi ne am mai întâlnit!, hohoti din nou. Dintr odată, Ken își reveni. Citise mult despre zeii lumii, dar în nici o carte nu era scris că Tlaloc ar fi un zeu-tigru. Era să moară de spaimă din cauza lui… De abia acum începea să È™i revină din amorÈ›eala ce îi cuprinsese trupul. Era incredibil, nu i venea a crede că trecuse printr o spaimă aÈ™a grozavă. Se speriase de un tigru… cum avea să facă față parcurgerii Pădurii Fermecate? Era de-a dreptul jenat de purtarea lui deloc bărbătească. – ÃŽmi pare rău! – Pentru ce? – Pentru purtarea mea. Trebuia să fiu puÈ›in mai tare, dar m ai speriat de moarte È™i acum mă simt ruÈ™inat. – Nu ai de ce. Chiar È™i Zeus s a speriat când m a văzut prima oară, încercă tigrul să l liniÈ™tească. Și apoi, dacă nu te ai fi speriat, m aÈ™ fi simÈ›it eu prost!... – Da, cred, nu ai mai fi avut de cine râde, se exprimă Ken dezamăgit. – Nu, profesore, nu are nici o legătură… Dacă nu aÈ™ inspira frică, cum crezi că am putea trece prin pădure? Măcar să se sperie de mine… Nu spun că nu vor fi È™i creaturi ce nu se vor speria. Dar în acest caz, de nu ne vom înÈ›elege cu vorbe bune, vom lupta. – Eu nu cred că voi fi în stare să lupt. Þi se pare că sunt un luptător? – Vei fi, toÈ›i avem spirit de luptători în noi. ÃŽÈ›i faci prea multe griji, profesore! ÃŽn adâncul tău eÈ™ti altceva; tu nu te vezi decât la suprafață, dar acest hop de acum îți va dărui câteva surprize. Am să încerc să È›i arăt câteva lucruri ce zac neÈ™tiute în tine È™i care nu vor ieÈ™i la suprafață, dacă nu vei fi ajutat. – Aleluia!, se entuziasmă profesorul. ÃŽn sfârÈ™it cineva care își dă seama că am nevoie de ajutor. Mă săturasem să tot aud „descoperă singurâ€. – Alice e o persoană minunată, profesore, dar ea e cam prudentă, poate mult prea prudentă. Din capul locului am declarat că trebuie să fii ajutat, însă ea nu a fost de acord. A susÈ›inut întotdeauna că mai devreme sau mai târziu vei descoperi singur puterea din tine. ÃŽnsă eu vreau ca aceasta să se întâmple mai devreme, pentru că avem nevoie de tine È™i mai ales de ceea ce e în tine. – Dar ce e în mine?! – Vei descoperi curând. Te voi duce la cineva care îți va spune ce se ascunde în interiorul tău. Acela îți va destăinui un secret pe care nici un suflet nu l cunoaÈ™te. „Câte secrete!â€, gândi Ken. „Ce nebunie…â€. Parcă îl aruncau de acolo-colo. Se părea că nimeni nu vroia să È™i asume riscul de a l învăța ceva. – Cine este acea persoană? Cine m a chemat aici? Și unde mergem? – ÃŽncet, profesore, prea multe întrebări deodată! Am să te lămuresc. Eu te am chemat aici, la cererea Marelui Zeu Șarpe – Tenayuca. Și, ca să È›i răspund la o altă întrebare, el este cel la care vom merge. Casa lui se află într un lac numit „Lacul MorÈ›iiâ€. Acolo trebuie să ajungem, pe fundul acelui lac. – Și cum vom ajunge acolo? – Ãsta este rolul meu în această poveste, să te duc acolo. – Te rog, spune mi că Tenayuca nu este un È™arpe mare!, È™i profesorul păli numai la acest gând. – ÃŽmi pare rău să te dezamăgesc, dar este, preciză tigrul râzând. Dar, dacă te face să te simÈ›i mai bine, adaug că are chip de om. Și, cel mai important lucru, mi a promis că va mânca înainte să ajungem la el. Cei doi se priviră unul pe altul È™i pufniră în râs. Nu mai fi speriat, dragul meu, nu suntem niÈ™te criminali! Ãsta este chipul nostru, cum acela este chipul tău. Nu te am chemat aici să te ucidem, ci să-È›i oferim ajutor. Știu că Alice te-a avertizat să nu ai încredere în nimeni… Dacă intenÈ›ionam să È›i facem rău, îți făceam demult. Nu suntem niÈ™te persoane rele, din contră, vrem să ajutăm aceste două lumi. – Dar, din câte È™tiu eu, zeul-È™arpe nu este unul chiar bun… – Mă faci să râd, profesore. Tenayuca este cel mai bun zeu din câți au fost pe acest pământ. Știu că anumite istorii l au înjosit, dar cred că povestitorii au făcut asta din teamă. Cine a mai văzut un È™arpe bun?! Nu È™arpele a ademenit o pe Eva?! Nu, profesore, Lucifer a făcut asta, e drept că cu chip de È™arpe, dar putea la fel de bine să aibă chip de iepure… Nu intrăm acum în legea firii, precizând că È™arpele mănâncă oameni sau îi muÈ™că sau mai È™tiu eu ce, È™i tigrii fac acelaÈ™i lucru… dar noi nu trăim în lumea pe care o cunoÈ™ti tu. Suntem animale, însă de multe ori mult mai echilibrate decât oamenii. Noi suntem, de fapt, niÈ™te animale evoluate, spirite pe umerii cărora, într un fel, stă soarta lumii. Animalele din lumea ta sunt fiinÈ›e neevoluate, aÈ™a le a lăsat Creatorul, asta este legea naturii. – Am înÈ›eles, È™tiu care este diferenÈ›a dintre tine È™i un alt tigru, am înÈ›eles, dinainte să te cunosc, că oamenii È™i fiinÈ›ele ce trăiesc în lumea mea sunt diferiÈ›i de cele din lumea ta. – Profesore, tu nu faci parte din acea lume, È™i trebuie să înÈ›elegi asta! EÈ™ti ruda unui zeu È™i a unei piticuÈ›e. Nu È™tiai?! Chiar crezi că eÈ™ti om?! Răspunsul dat printr-o interogaÈ›ie mai mult îl zăpăci pe Ken. – Atunci ce sunt? – EÈ™ti o ființă superioară. ÃŽnsă încă nu È›i ai descoperit această latură. Nu i nimic ne vom ocupa de acest lucru! – Sper, Tlaloc, sper! – Hai, prietene, destul cu vorbăria! Ar fi cazul s-o luăm la mers, căci în curând se va întuneca, iar pădurea este periculoasă în beznă. Trebuie să ajungem la nimfa Altheia înainte de lăsarea întunericului, altfel cine È™tie? – Atunci, să ne luăm picioarele în spinare! – Hai, profesore, să mergem! Ken secondat de tigru porniră spre Pădurea Fermecată unul lângă celălalt, ca doi prieteni vechi. Felina pășea înaintea lui, deschizând calea. După doar câțiva paÈ™i, sosiră la destinaÈ›ie. Pădurea parcă se închise în urma lor, nemailăsând să pătrundă nici un zvon din ce se găsea dincolo de lizieră. Nu era defel aÈ™a cum părea din exterior, adică foarte întunecată, cum își imaginase profesorul. Soarele se răsfăța printre copacii foarte mari, veveriÈ›ele săreau fericite din pom în pom, câteva păsărele se întreceau în triluri care mai de care mai minunate. ÃŽn scorburile arborilor se puteau observa culcuÈ™urile minizânelor sau al zânele de copaci, cum li se mai spunea. Zânele erau de diferite culori, la fel ca licuricii, È™i se învârteau în jurul trunchiurilor într un joc ameÈ›itor. Arborii erau neobiÈ™nuiÈ›i: mult mai înalÈ›i, iar crengile lor se confundau cu braÈ›ele unui uriaÈ™, foarte groase È™i foarte puternice. Frunzele le erau viu colorate, coroanele păreau È›esute cu mii de nuanÈ›e È™i în fiecare se afla câte un cuib al vreunei păsării. Chiar È™i iarba avea mai multe culori, ca un covor imens È™i moale pictat de Polygnotos din Thasos. Cerul de aici părea mai limpede È™i norii parcă se jucau pe imensitatea cerului. Prin mijlocul pădurii trecea un râu, deloc adânc, de aceeaÈ™i culoare ca È™i cerul, un albastru curat È™i senin. ÃŽn apele lui se puteau observa mii de peÈ™tiÈ™ori în mii de culori. Pe maluri stăteau nemiÈ™caÈ›i, È™i pe o parte È™i pe cealaltă a râului, mii de licurici roÈ™ii. Ken deja își proiecta în minte imaginea râului pe timp de noapte – una de poveste, ceva ce nu È™i putea imagina ochiul uman fără să leÈ™ine de plăcere. Mergând mai departe, Ken observă niÈ™te animăluÈ›e mici, cu patru lăbuÈ›e, ce pășeau doar pe două. Semănau cu urÈ™ii koala, dar erau mult mai mici È™i mai simpatici. Descoperea în pădure tot felul de animăluÈ›e, unele ca niÈ™te pisoiaÈ™i de diferite culori, pe a căror feÈ›iÈ™oare se puteau observa bărbiÈ›e È™i lăbuÈ›e altfel colorate, încât păreau încălÈ›ate. Locuiau acolo mii È™i mii de creaturi minuscule ciudate, dar profesorului i se păreau mai degrabă comice, unele chiar frumoase, cu toate că realitatea era alta. Cei doi pășeau de a lungul râului, fără să È™i vorbească. Tlaloc era foarte atent la orice miÈ™care, urmărea îndelung fiinÈ›ele ce le ieÈ™eau în cale, de parcă toate acele fiinÈ›e ar fi complotat împotriva lor. ÃŽn schimb, profesorul se arăta foarte încântat de ceea ce vedea în jurul său, părându i se că trăieÈ™te într o poveste. Toate acele fiinÈ›e, toate acele lucruri erau atât de minunate pentru profesorul nostru, încât i se părea de a dreptul stupidă ideea c-ar fi posibil să i pândească vreun pericol. Călătorii noÈ™tri mergeau de a lungul râului, afundându se din ce în ce mai mult în pădure. Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, pădurea devenea mai deasă È™i mai întunecoasă. O ceață uÈ™oară cobora. VieÈ›uitoarele se retrăgeau pe la culcuÈ™urile lor, chiar È™i peÈ™tii coloraÈ›i locuitori ai râului se ascunseseră, nici licuricii ce luminau râul pe timp de zi nu mai păreau dornici să stea pe acolo. Vântul nu mai bătea, iar pomii tăceau, ca adormiÈ›i. Ken simÈ›ea aerul rece ce cuprindea întreaga pădure, ceaÈ›a devenea mai deasă È™i mai deasă, întunericul tot mai dens. De acum avea impresia că pădurea întreagă murise: nu persista în aer nici un zvon, el putea să È™i audă inima cum bate. Din când în când câte un vreasc trosnind sub picioarele lor tulbura nemiÈ™carea. Era cu totul altă lume, odată cu venirea nopÈ›ii. Un univers total diferit de primul, mai rece È™i mai dur. La un moment dat, tigrul se opri È™i se întoarse spre tovarășul de drum: – Am avut noroc profesore, aproape am ajuns. Acum o să ieÈ™im din pădure, vom ajunge într un luminiÈ™. Acolo locuieÈ™te Altheia. Să faci liniÈ™te, nici acolo nu suntem în siguranță! Ken nu scoase un cuvânt, frica È™i neliniÈ™tea puseseră din nou stăpânire pe el. Oricât încerca să se stăpânească, agitaÈ›ia nu i dădea pace. După încă câțiva paÈ™i, au ieÈ™it din pădure È™i au ajuns într o poiană pe care pădurea o înconjura în formă de cerc. ÃŽn mijlocul ei se afla o căsuță din lemn, nu prea măreață, dar evident era îngrijită. Tigrul privi cu atenÈ›ie în jur, după care bătu la ușă. Se deschise, dar nu apăru nimeni în prag. Profesorul rămăsese mut, ca mai deunăzi, dar însoÈ›itorul său îl luă de mână È™i, mai mult bruscat, îl împinse în casă. – Nu ne permitem să amorÈ›im, trebuie să ne miÈ™căm, pericolul ne pândeÈ™te! îi spuse grav. ÃŽn faÈ›a lor apăru o femeie tare frumoasă, înaltă È™i zveltă, cu părul negru ca noaptea, ochii mari, verzi de culoarea smaraldului, cu buzele roÈ™ii È™i suave. Era acoperită doar de o blană de urs. Lui Ken i se păru cea mai minunată ființă pe care o văzuse în viaÈ›a lui, trăia cu impresia că e ceva incredibil, ca un vis. Tigrul se aplecă pe labele din față înaintea nimfei, în semn de respect. La rândul său, profesorul făcu o plecăciune. Apoi tigrul se învălui în ceață È™i, când aceasta dispăru, în locul animalului feroce apăru un tânăr dârz, brunet È™i el, cu niÈ™te ochi ca de foc, înalt cât un brad, mândru. Profesorul scoase un sunet de uimire. Cei doi se uitară unul la celălalt È™i își zâmbiră. Ken se simÈ›ea păcălit, Tlaloc îl prostise. – Iartă mă, profesore, nu puteam să È›i spun mai înainte! – Și de ce anume? Ce, îți era frică? – Nu trebuie să te superi.... – Sigur că nu trebuie să mă supăr, de ce să mă supăr, chiar am început să mă distrez, răbufni pe un ton ironic. Ce s a întâmplat până la urmă? Doar te preschimbi în ce vrei tu, mi se pare ceva normal, mai ales că eu nu È™tiam nimic… Mai ai să mi spui că Tenayuca este, de fapt, un pisoi simpatic, sau că femeia de lângă tine este cine È™tie ce! – Stai calm, profesore! Lasă mă să È›i o prezint pe sora mea, Altheia. Ea este o nimfă È™i nu are puterea de a È™i schimba înfățiÈ™area. ÃŽmi pare rău că nu È›i am spus mai devreme, dar eu sunt un zeu multimalus. Ceea ce înseamnă că mă pot preschimba în orice animal doresc. Sunt doar trei zei care mai deÈ›in această putere. CeilalÈ›i doi sunt Ares, bunicul tău, È™i Șu. Acesta din urmă a dispărut cu vreo sută de ani în urmă È™i de atunci nu se mai È™tie nimic de el. – PuÈ›in îmi pasă, zise profesorul mohorât. – Cred că sunteÈ›i obosiÈ›i, interveni nimfa. Probabil că vă e foame, lăsa È›i mă să vă pun ceva de mâncare È™i, după aceea, poate amândoi veÈ›i vedea viaÈ›a cu alÈ›i ochi. * „Andora, ce vrei să faci?â€, È›ipă profesorul înspăimântat. „Să o omor, iubituleâ€, È™i umbra femeii pe care o iubise ridică mâna spre o copilă cu părul bălai. „Nu, Andora! De ce faci asta?†„Pentru că m am săturat, am crescut o singură de când m ai părăsit.†„Nu eu te am părăsit pe tine, Andora! Ce, ai înnebunit?†Profesorul încercă s o prindă de mână pe Andora, dar prea târziu: crima fusese săvârÈ™ită. Acum vedea doar sângele ce curgea de a lungul râului din pădurea fermecată. Multe femei îndoliate îngenuncheaseră È™i se rugau. Andora era într un colÈ›, nu i putea vedea chipul, dar È™tia că ea este. Femeia se ridică È™i se îndreptă spre el. „De ce ai făcut o, Ken, de ce?†„Ce am făcut, Andora?†„Ai ucis o, doar pentru că nu ai putut s o opreÈ™ti!†„Dar nu eu am ucis o, ci tu.†„Era o parte din tine. De ce Ken, de ce?†Ken deschise ochii brusc. Spre uimirea lui, se trezi în casa nimfei. Alt coÈ™mar… Oare ce o mai însemna È™i asta? Posibil ca Andora să încerce să i spună ceva, dar ce? Nu putea fi faptul că avea un copil cu ea, ar fi fost imposibil, pentru că ei nu se iubiseră niciodată. De ce avea acest vis aÈ™a de violent? Ce se întâmpla? Privind pe fereastră, observă că încă nu se luminase. ÃŽn încăperea mare ardea o făclie. Casa nu avea decât o încăpere, dormitorul fiind delimitat de cealaltă parte a camerei de niÈ™te trepte. Jos era camera de zi È™i undeva, într un colÈ›, se afla o plită ce È›inea loc de bucătărie. Ken se dădu jos din pat; se simÈ›ea rău după coÈ™mar. Se uită atent în jur. Tlaloc dormea în camera de zi, pe un divan, È™i sforăia ca un urs. Altheia nu era niciunde, probabil că se culcase în altă parte. Dar, deodată, auzi un zgomot uÈ™or venind de afară. Știa că întunericul putea aduce mult rău în acea pădure, dar curiozitatea nu È™i-o putea stăpâni în nici un fel. ÃŽÈ™i făcu mult curaj È™i ieÈ™i afară . O zări pe Altheia ce căra două găleÈ›i cu lapte, îi sări în ajutor, luând i povara. Ea îi indică unde să le pună, apoi se trânti în iarba multicoloră. Profesorul se aÈ™eză lângă ea: – Știam că noaptea trezeÈ™te monÈ™tri, spuse. – AÈ™a È™i este, răspunse simplu frumoasa nimfă. Dar tu de ce ai ieÈ™it din casă? – Pentru că am auzit un zgomot. Tu cum de ai ieÈ™it? Nu îți e teamă? – Ba da, îmi e, dar, dacă vreau să am ce mânca, trebuie să plec noaptea. – De ce?, se interesă plin de ironie. Ziua nu mai e mâncare? – Știu că te distrează, dar este chiar aÈ™a cum ai spus. De fapt, ziua nu pot prinde mâncarea. – Cum s o prinzi?!, lăsă să-i scape uimirea. – Vezi tu, de frică, toate animale noaptea dorm într un somn adânc. Atunci mă duc È™i iau lapte de la capra milenară, mai tai câte un iepuraÈ™ sau o căprioară. Ziua nu le pot prinde, sunt foarte iuÈ›i. – Dar ce anume vă sperie atât de tare? Altheia îl privi într un fel anume. „Probabil că mă crede cam prostâ€, gândi Ken. – Noaptea ies din cuibul lor cele mai ciudate creaturi întâlnite de cineva, dar cele mai rele dintre toate sunt monstrul Eneu È™i supuÈ™ii săi, monÈ™trii galla. Eneu e un uriaÈ™ cu trei capete de È™arpe, iar galla arată ca niÈ™te bărbaÈ›i solizi cu cap de bivol È™i sunt foarte puternici. AceÈ™tia sunt adepÈ›ii lui Skelettro, cel mai rău vrăjitor din câți au existat. Ei sunt duÈ™mani de moarte ai tuturor, nimeni nu se poate lupta cu ei. Mai ales cu Eneu, el este cu adevărat puternic; este fiul lui Skelettro È™i al unei calfe, cele care au puteri extraordinare. El a moÈ™tenit o pe mama sa, dar È™i Skelettro l a învățat câte ceva. – Ce sunt calfele? – Calfele sunt niÈ™te vipere cu chip de om. Nu sunt prea prietenoase. SimÈ›i asta? – Ce anume?. M, mai bine m aÈ™ duce să vă pregătesc ceva de mâncare. După masă trebuie să plecaÈ›i, aveÈ›i multe de înfruntat. Altheia îl părăsi, lăsându l singur. Acesta se întinse în locul ei, pe iarba multicoloră. ÃŽntr adevăr, se simÈ›ea adierea călduță a vântului, ceaÈ›a se ridica uÈ™or, iar natura cu totul se trezea la viață după o noapte în care parcă murise. ÃŽnvia È™i asta îl mulÈ›umea. Deja se luminase È™i cerul se limpezise, copacii își întindeau crengile amorÈ›ite, iar pe râu se puteau observa, din nou, licuricii roÈ™ii. Bucuria profesorului nu dură mult, căci vocea lui Tlaloc se auzi chemându-l la masă. Se despărÈ›i cu greu de miraculoasa înviere a naturii È™i se îndreptă spre casă, pentru a servi din hrana nimfei. Cei doi bărbaÈ›i se aÈ™ezară la măsuÈ›a rotundă, fără să se privească unul pe celălalt. Profesorul era încă supărat pe Tlaloc, fiindcă nu i spusese de puterile miraculoase pe care le deÈ›inea. Aceasta însă nu era afectat, îl amuza situaÈ›ia, dar nici el nu încerca să converseze cu Ken. După un timp apăru Altheia, cu o groază de bunătăți. Fata începu să înÈ™ire pe masa mică lapte, brânză È™i friptură de iepure È™i, ca È™i cum nu ar fi fost suficient, aduse o ulcică mare, plină cu cafea. Musafirul era de a dreptul încântat: acea făptură mirifică îi făcuse până È™i cafeaua, pe care el o bea cu atâta plăcere. Acum Altheia i se părea perfecÈ›iunea întruchipată. După ce că era atât de frumoasă, È™tia să gătească ca o adevărată bucătăreasă. Profesorului îi trecu prin cap că nu ar mai vrea să plece de acolo, deoarece i ar fi plăcut să rămână alături de Altheia toată viaÈ›a. Cu o asemenea ființă lângă el, ce È™i ar mai fi putut dori? Dar chiar când visa la viaÈ›a sa perfectă cu ochii deschiÈ™i, Tlaloc îl trezi, punându i uÈ™or mâna pe umăr: – Hai, profesore, trebuie să mergem, trebuie să ajungem la Lacul MorÈ›ii înainte de apus! – Da, È™tiu, mormăi Ken. Inima i se făcu cât un purice la gândul că va trebui să plece de lângă frumoasa nimfă. Măcar de ar fi sărutat o sau ar fi îmbrățiÈ™at o… Ar fi vrut să i spună atâtea, dar îi lipsea curajul. Se simÈ›ea cu adevărat descumpănit: i ar fi plăcut atât de mult ca nimfa să meargă cu ei, dar nu i putea cere să se azvârle într un asemenea pericol. Nu era corect față de ea să i pretindă asta. Timpul despărÈ›irii se apropia nemilos. Tlaloc se transformase la loc în tigru È™i era gata de drum. Chiar în momentul în care ieÈ™eau pe ușă, se auzi vocea suavă a Altheei: – Merg cu voi un timp! Ken făcu niÈ™te ochi cât cepele. Parcă visele sale se transformau în realitate. – Unde mergi, surioară?, se interesă uimit tigrul. – Mă întorc la preotesele lui Apollo. – EÈ™ti o preoteasă a lui Apollo?, întrebă profesorul mirat. – Nu, nu sunt! – A foarte bine, mă cam speriasem. – De ce, profesore? Bărbatul roÈ™i È™i se fâstâci tot, dar cu ultimul gram de curaj pe care l mai avea încercă să îndrepte situaÈ›ia: – Ar fi fost păcat ca o fată atât de frumoasă să rămână nemăritată, acesta era motivul. – Dar sunt deja măritată, profesore, È™i-i zâmbi ca È™i cum i-ar fi înÈ›eles intenÈ›iile. – O!!!, exclamă dezamăgit. – Da, profesore, draga mea surioară s a gândit să i trădeze pe azteci È™i s a măritat cu un zeu grec. Dar asta este dragostea, ce să i faci!… Altheia este soÈ›ia secretă a lui Apollo. El o È›ine aici în pădure È™i o mai pune din când în când să aibă grijă de protestele lui, iar ea acceptă toate astea ca un cățeluÈ™. – Nu este adevărat!, strigă nimfa cât o È›inu gura. Habar nu ai ce spui! Apollo mă iubeÈ™te È™i mă respectă! – Da, la fel cum te iubeÈ™te un câine turbat. Vezi tu, profesore, nu e în stare să accepte că soÈ›ul ei doar o foloseÈ™te. – Nu e adevărat!, È›ipă mai disperată. – Ba este, È™i o È™tii È™i tu. Apollo e un ticălos căruia nu i pasă decât de el, niciodată nu i a păsat de altcineva în afară de propria persoană. Nu plânge, Altheia, nu ai nici un motiv, tu ai acceptat asta!… Nu înÈ›eleg de ce nu l părăseÈ™ti… Din câte È™tiu eu, s ar putea să fie deja mort. – Taci! Taci!, strigă fata printre lacrimi. Taci, Tlaloc, dacă nu, îți jur că am să plec singură! – Am să tac… Am uitat ce greu le e unora să suporte adevărul. LiniÈ™te se lăsă apăsătoare între cei trei. Altheia încă mai plângea, iar tigrul pășea înainte, fără ca măcar să i arunce vreo privire. Profesorului îi era milă de fată, dar nu putea face nimic ca s o împace după ce i spusese Tlaloc. Mergeau înainte de a lungul râului, fără să se privească sau să È™i vorbească, doar animalele din jurul lor mai scoteau, din când în când, câte un zgomot. Călătoriră prin pădure aproape o jumătate de zi. La un moment dat, cei trei au ajuns la o răscruce cu trei drumuri: – Eu va trebui să mă duc la dreapta, spuse Altheia. Aici urmau să se despartă. Altheia va urma drumul ei spre templu, iar cei doi calea spre Lacul MorÈ›ii. BărbaÈ›ii își luară la revedere de la nimfă. ÃŽnainte de despărÈ›ire, Tlaloc i a dăruit surorii sale o piatră de culoare galbenă de mărimea unui ou. A înÈ›eles, fără ca tigrul să i spună, ce trebuia făcut cu ea. ÃŽÈ™i sărută fratele È™i o luă spre templu. – AÈ™ vrea să te întreb ceva, întrerupse liniÈ™tea profesorul după o bucată de drum. – Nu mai avem mult de mers, doar doi kilometri. – Nu asta vroiam să te întreb. – Atunci ce? – De ce te ai purtat aÈ™a cu ea? – Cu cine?, făcu pe neÈ™tiutorul tigru arogant. – Cu sora ta, desigur! – Pentru că e o proastă. – Poate nu e chiar aÈ™a cum spui tu. – Dar cum e?, răcni furios. Spune, profesore, crezi că i e bine aÈ™a? El nu vine niciodată la ea, nici nu cred că È™tie că există, nici măcar nu i a făcut un copil. Știi câte neveste aÈ™a ca ea are? Crezi că i pasă de ele? Nu! Ascultă mă pe mine! Cel mai mult mă enervează că Altheia putea lua orice bărbat din lumea asta È™i, totuÈ™i, l a ales pe el. Și pentru ce? Pentru că s a îndrăgostit ca proasta. – Preferam să nu întreb, declară într o doară profesorul. – Și eu preferam să nu îți răspund. Dar hai să lăsăm asta! PriveÈ™te! Râul MorÈ›ii! ÃŽn faÈ›a lor se întindea un râu imens de culoare roÈ™ie. Din străfundul lui ieÈ™eau, în răstimpuri, flăcări. Copacii din jur erau fără viață, florile ofilite È™i iarba arsă, iar în aer plutea mirosul morÈ›ii. Totul era învăluit într o ceață cenuÈ™ie, până È™i cerul. – Nu È›i fie teamă, profesore, ai să vezi că e un loc tare prietenos!, se amuză tigrul, râzând pe înfundate. – Da, sunt convins. Ken trase aer în piept. Se putea observa frica pe chipul lui. ÃŽnsoÈ›itorul său realiză ce se întâmplă în sufletul lui È™i încercă să l liniÈ™tească: – Stai liniÈ™tit, totul va fi bine! Dar trebuie să ne grăbim, se lasă întunericul È™i monÈ™trii galla își cam fac veacul pe aici. – Cum ajungem la zeul È™arpe? – Ia!, È™i tigrul îi întinse un fir de iarbă. – Ce e asta? – E nublis, mănâncă! – Nu mănânc aÈ™a ceva! – Atunci nu vei putea intra în râu. Mănâncă, să poÈ›i respira sub apă! Nu te otrăvesc, profesore. Poate la întoarcere, acum nu am voie... – EÈ™ti foarte spiritual, ripostă profesorul, înghiÈ›ind nublisul. – Dar cine spune că glumesc? Chiar mă scoÈ›i din minÈ›i È™i, sincer să fiu, dacă prietenul meu nu ar fi vrut să te vadă, te aÈ™ fi otrăvit de mult. – Atunci fă o, ce mai aÈ™tepÈ›i!, strigă Ken enervat. – Mai târziu. Și nu mai È›ipa, dacă nu vrei să mi o ia galla înainte! Mă voi schimba într un È™arpe. Þine te bine de coada mea! Hai, la drum! Tigrul deveni un È™arpe mare È™i galben. Ken i se prinse bine de coadă, iar Tlaloc se afundă în adâncul apei. De aici urmează un alt È›inut, mai puÈ›in plăcut decât cel pe care l am vizitat mai devreme. Profesorul va intra pe tărâmul È™erpilor, un loc blestemat, unde nici un om nu mai pusese vreodată piciorul. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy