Am o bucată din carnea ta și nu prea știu ce să fac cu ea. Mă așteaptă câinii afară. Să le-o duc lor?

Se întoarce brusc și se uită la el. Desigur, era cețoasă ziua, dar liniștită. Probabil că ciorile se mâncau între ele prin tufișuri, dar cui îi păsa? Doar nu le vedea nimeni. Nici pe ei. Era cam tristă ziua, dar se puteau plimba. Lui Christian îi curgea o bucată de carne din suflet și aduna cu ea tot praful străzii. Nu ar fi vrut să se plimbe, dar dacă ea a insistat... Scuipa Dâmbovița în găoacea ei.
-Da' tu de ce nu ai suflet?
-Strânge bucata aia de carne, că ești scârbos, zău. Și mergi și tu mai repede, n-am timp toată ziua. Mai încolo trebuie să mă duc la înmormântare.
-Neapărat?
-Păi vrei să bage în groapă un coșciug gol?
-Da' de ce să fii tu acolo?
Bucata de carne se desprinde și mai mult. O parte roșiatică, infantilă, aproape de piept și una gri-vineție care mătură asfaltul. Mai e o măturătoare în zonă, dar probabil că stă pe o bordură și își bea vinul, ca întotdeauna. Sudoarea îi lipește niște șuvițe maronii de brajii largi și desfăcuți, brațele îi stau lipiți de sânii care au rupt deja niște nasturi de la halatul albăstrui. A naibii caniculă! Ce soare criminal! A secat și Dâmbovița...
Blesteme am aceleași, aceleași blesteme. O viață fără iubire, trai, neneacă!
-Pentru că e înmormântarea mea.
-Și ce dacă?
-Cum și ce dacă? Ar trebui să existe un cadavru de înmormântat.
-De ce să fii tu?
Apare și el. Are în spate același veac, același neant neînțeles. Ochi vaști, pipă subțire, coasă.
O, Mors, trup al nemuririi, lasă din tine pe mine, aramă topită cu grația celestelor nebunii, dans al sufletului tău contrafăcut, senzualitatea cretinilor, o, Mors!
-Salutare, copii! Cum o duceți în viață? Văd că sunt gunoaie pe jos. Ãsta e București, nu? Faceți și voi ce puteți... Nu cred în profeții, deci trebuie să vă rețineți. Și apropo, ați rămas vreo șase luni în urmă. E vară în lume. Mai lăsați iarna asta. Mă gâdilă pipa în mustață.
-Veniți, nu-i nici o păcăleală, aveți porțile uterului deschise! Dar se poate? Ah, dansează cu mine, facem împreună un tril demențial! Voi doi ar trebui să fiți nominalizați la Nobel. Atât de proști, Doamne!

Nu știu ce să mai fac. Am stat în stație o oră. Iulia
Nici eu nu pot să plec. Au zidit ieșirea. Christian
Și cum ne vedem?
Nu ne vedem. Nu prea mai am credit.
Hai că te sun. Iulia.

-Tare cafeaua asta. Și zici că ai primit aprobare să-mi iei locul? Un tip cu pipă?
-Toată lumea zice că ești incompetentă, Mors. De când n-ai mai venit pe-acasă, au început să apară zvonuri.
-Zău, am început să mă îndrăgostesc de muritorii ăștia. E vară la ei, și apoi toamnă. Au pielea fină și părul castaniu, picioarele mici și inima mare, creier cât furnica, mâini de artiști.
-Da, și îi mănâncă viermii, că sunt acri.
-Nu pricep de ce trebuie să crezi tot ce-ți spun scorpiile alea bârfitoare.
-Nu-ți e frig?
-De ce?
-Ești goală.

-Nu te-aud prea bine. Vorbește mai tare.
-Pentru că nu prea mai am semnal. Sunt în metrou.
-Cum ai reușit să ieși?
-I-am dat niște bani șarpelui.
-Vezi că e cam șmecher.

-Da' o să te mai văd pe-aici, nu?
-De ce întrebi?
-O să-mi fie dor de tine.
-Nu prea mă cunoști.
-E toamnă. Nu vreau să-ți iau locul.
-Þi-l ofer. E toamnă.
-Hai să facem dragoste...

-Ajung la tine imediat.
-O să mă iei în brațe?

Și brusc cade o bombă atomică peste București. Nu-mi plac fazele astea. Măcar să dea și ei un telefon înainte. Îi doare mâna? Mă rog.... În sfârșit, avem și noi o ciupercă. Moare și moartea aici. Te-ai supărat, ce să-ți fac? Plângi puțin și culcă-te. E deja 12. Mâine ar trebui să mănânci ceva și să te duci la școală. Eu n-am să fiu acolo să te petrec, dar cred că nu contează. Și cât mai ai de când să târâi bucata aia după tine? N-am toată ziua la dispoziție.