pentru Dani,
in speranta ca va deveni candva...
(20 septembrie 2004)





PRAF PE MASA


Bate toaca. Simfonie in ploaie de fulger din tunet. Pamantul de sticla isi strange nisipul din frunze. Maree de pini vulnerabila-n zapezi de spume stelare. E vara. Doarme lupul din taiga. Ascute simtul de fiara in nari de luna. Am primit o scrisoare. Mi-a varat-o postasul pe sub usa. Pe plic scrie cu litere mari de tipar: PERSONAL. Destinatarul sunt eu. Curios, n-am mai primit o scrisoare de mult. Poate de aceea o masor cu privirea rasucind-o printre degete. Nu stiu daca sa deschid plicul sau sa-l arunc. Dar e ceva PERSONAL...nu sunt foarte curioasa. Am vazut si usi pe care scria PERSONAL. Stiu ca nu are nici o legatura. Totul este atat de absurd asemeni cersetorului nebun de la coltul strazii care-n deliruri arunca cu pietre in trecatori. Aseara chiar am fost norocoasa. O piatra a trecut razant pe langa capul meu. Il auzeam strigand invalmaseli greu articulate de parca avea limba taiata. Nici atunci nu am inteles si nici acum nu inteleg. Scrisoarea asta e la fel de absurda ca si bolovanul. O las pe birou, vreau sa-mi termin masa de pranz. Nu mi-e foame dar stiu ca trebuie sa mananc. Asa m-a invatat mama. Trebuie sa o ascult desi stiu ca habar nu are ce fac. Stiu doar ca-si face griji. Biata mama, s-a apucat de gradinarit. Planteaza rasaduri de vise in gradina. Apoi uda pamantul si asteapta recolta. Zilele trecute mi-a telefonat incantata ca a gasit o samanta noua. Cica a adus-o vantul. A intrebat prin vecini ce fel de samanta este si numai o femeie batrana a stiut sa-i raspunda. E samanta ONOAREI. Lumea nu mai auzise de ea demult. Disparuse cu ceva vreme in urma si nimeni nu a mai cautat-o. Asa ca mama s-a apucat sa o planteze. Poate creste. Poate moare. Poate va fi dusa de vant in alta parte. Nici eu nu stiu. La noi solul nu e fertil pentru astfel de rasaduri. Totusi, nu ma pot pronunta. E gradina mamei si ea stie mai bine asa cum stiu si pasarile de ce pleaca si revin in acelasi cuib anul urmator. Ele stiu, eu nu. Exista intotdeauna o logica mai departe de oameni. O logica animala lipsita de ratiune umana. Oare se poate?
Gandul asta mi-a amintit o intamplare de acum cativa ani. Aveam un plop in fata balconului. Pe ramurile lui isi facusera cuibul doi gugustiuci. Erau impreuna si la bine si la greu. Un exemplu bun pentru vecinii care locuiau deasupra mea si se certau cat era ziua de lunga. Intr-o zi, nu stiu din ce ordin al primariei, au venit niste barbati vanjosi sa taie plopul. Cei doi gugustiuci stateau pe creanga langa cuibul plin cu oua nestiind ce soarta ii astepta. Strigatele mele au fost zadarnice.
"Lasati-ma sa iau cuibul! Macar cuibul! Macar...!"
Plopul a cazut la pamant, gugustiucii au zburat si eu am ramas incremenita privind cuibul distrus amestecat cu ouale sparte si pamant. Gugustiucii nu s-au mai intors niciodata. Le-am simtit lipsa, le-am dus dorul. Le-am invatat exemplul: sa nu ma uit niciodata inapoi. Dar oare pot? Nu sunt gugustiuc si sunt singura.

"M-ai auzit? S-a spart cana cu lapte!"
"S-au spart necazurile....gargara!"
"Tot laptele e sub picioarele tale. Uita-te ce-ai facut pe gresie."
"Am facut Calea Lactee sau a cazut de pe cer la picioarele mele."
"Iar visezi.... Sa cureti mizeria."
"De ce laptele e o mizerie?"
"Pentru ca e pe jos in bucatarie."
"Asa bine putea fi in jurul sfarcurilor tale laptoase sau sub ugerul vacii...n-ai mai fi spus ca e mizerie."
"Inceteaza cu prostiile."
"Of, Oana! Iar trantesti usile!Nu poti asculta niciodata linistea?"

Am ramas mancand cu picioarele in Calea Lactee gandindu-ma la gradina mamei. Ii simti parfumul de cum intri pe strada. Ma impinge sa-mi amintesc de copilarie. Clipele in care bunica imi citea povesti. Cred ca mama planteaza povesti si le citeste in alt stil, povestindu-le fara sa vorbeasca.
Un fir din paraul Oanei mi-a ajuns in farfurie purtat de o adiere de vant. Am zambit. Are un par superb, auriu ca nisipul umed la margini la valuri marine.
Mi-am amintit de Razvan Savescu. Oare a murit fericit inghitit de valuri? Ciudat, a murit sorbit de ceea ce iubea mai mult pe atunci. Marea. Oare cea mai mare iubire te poate ucide? Cum o fi sa mori in complotul a ceea ce te fascineaza mai mult? Mare. Om. Munte. Cer. Viata.
Am imbibat servetelele cu Calea Lactee pe care regret ca trebuie sa o arunc la gunoi. Asta e un act mizerabil. Sa arunci puritatea unei vaci la cosul de gunoi sau sa contesti puterea omului de a-si pune Calea Lactee la picioare. Dar acum gresia e curata. Vaca mai scoate pe uger acte cosmologice si va mai veni o zi in care se va sparge o cana cu lapte. E un cerc. Eu, Tu sau Noi nu suntem niciodata in afara lui. E o regula simpla a sferei. Noi suntem continutul si ea ne delimiteaza conturul. In majoritate sferici suntem BILE. Lui Sisif trebuia sa i se dea o fiinta bila, nu era nici o diferenta intre el si bolovanul pravalit. Fiintele in colturi sunt antisociale, exceptiile sunt extirpate ca tumora. Societatea sferica nu intelege octogonul si, nu e doar un joc de imagini. E o lege din taigaua lupului. Siberia de vara si Siberia de gheata. Lup infometat de pamant mananca stele cazatoare care-i raman in gat pentru ca nu stie sa le inghita. Prea obisnuit cu gustul de tarana si de gheata, gustul de stea ii declina toata regula existentialitatii, toate regulile de pamant.
Asta se intampla si cu gradina mamei cand trec vecinii pe langa ea. Ii darama. Unii nici nu au putere sa o priveasca, cad in genunchi tarandu-se sclerotic pana in casa. Nu inteleg de ce. E doar o gradina cu rasaduri lumesti.

"Cand vine trenul?"
"Care tren? Asteptam vreunul?"
"Da, nu ti-a telefonat ca vine azi?"
"Iulian?"
"Cine altcineva?"
"A! Da. El vine intotdeauna cu trenul care ne duce spre mai tarziu."
"Il astepti la gara?"
"Nu exista gara si chiar nu am timp. Vreau sa stau pe terasa si sa mangai pisica."
"Ha! Dar tie nu-ti plac pisicile!"
"Nici ele nu ma plac pe mine, dar azi i-am dat de mancare. Vezi...acum sta cu mine...asa e si omul. Stiu ca maine ma va zgaria din nou, dar azi toarce in bratele mele asteptand sa o hranesc la fel de bine ca azi dimineata. Nu ma surprinde. E aceeasi regula simpla a vietii. Te duci unde ti-e bine. Totusi, e banal.Urasc omul pisica!"
"Te duci sa-l iei pe Iulian de la gara?"
"Nu. Stie sa vina si singur. El e omul caine. Iubesc cainii si-l iubesc si pe Iulian, asa, in felul meu. Cred ca el e o stea. Omul caine stea. Vanare de vant clandestin intrat pe fereastra sfetnic la marginea flacarii de lumanare. Tresare intunericul. Iti amintesti, Oana, acea seara de mai? Infloreau ciresii si asteptam acelasi tren ca si azi. Trenul care ne duce spre mai tarziu. Amandoua eram singure si mie imi era dor de mama. Te-am intrebat daca ai vazut fluturi indragostiti si tu ai ras, iti amintesti? Te rog, spune-mi ca-ti amintesti. Fluturi indragostiti pe flori de cires."
"Nu cred ca e bine sa te mai gandesti. Totul e legat de omul pisica. Tu ai crezut ca exista fluturi indragostiti. Iulian te iubeste...Tu sti mai bine. Uita de ciresii infloriti din luna mai."
"In fiecare zi ne lovim de oameni pisica si nimeni nu crede in fluturi indragostiti. Ma gandeam, aberant dealtfel, daca nu cumva iubirea e rahat de porumbei. Sau chiar creierul deformat si mutilat de ganduri este asemeni gainatului de porumbei pe o balustrada. Imi vine sa vars. S-a pus cenzura. Si ma mai intreb daca nu cumva poti ajunge in situatia de a avea mintea prespalata si apretata ca o rufa buna ce zace pentru ocazii pe un umeras? M-am rasturnat. Am capul in locul picioarelor si vad lumea dintr-un unghi diferit. Acum nu-mi dau seama daca zac pe o balustrada si deasupra mea sta un porumbel."
"Ti-as taia limba punandu-ti in locul ei o raza de soare."
"Mai bine taie-mi limba si fa-ma sarpe."
"Suntem femei, sarpele exista deja in noi."
"Atunci cum de nu am muscat niciodata sa-mi ucid victima in venin?"
"N-ai invatat inca sa musti...cred ca si asta e o lectie de viata."
"Nu pot musca fluturi."
"Inca nu intelegi ca nu exista fluturi indragostiti?"
"Atunci noi ce am fost?! O simpla balustrada albastra? M-am saturat sa stiu dinainte finalul...repetabil la infinit. Vreau o poveste fara sfarsit!"
"Ce sa zic? Iubirea si suferinta devin impreuna armonie. N-as vrea sa vad in Nero doar un incendiator nebun si nici in Galilei un las care a preferat exilul decat sa-si sustina teoriile pana la sacrificiul de sine. Tu si cu mine suntem fiinte in colturi, chiar tu spuneai asta...asa ca ce pretentii poti avea din partea unei BILE? Ele stiu doar sa alunece, sa se rostogoleasca, sa se pravaleasca."
"Am crezut ca voi avea putere sa-l tin acolo unde eram eu...dar erau timpi diferiti. Atunci nu a existat timpul lui. A fost o influenta a timpului meu. Exclus mortii, patrunzand in clepsidra mea a invatat ce inseamna fericirea. Dar nu a rezistat, nu a avut putere sa mentina echilibrul si a cazut din nou. A ramas totusi cu ceva, destul de important dealtfel, dorinta de a trai. Am reusit sa-l imbogatesc cu ceva. Am daruit."
"Ai daruit insa nu te-ai gandit deloc la tine. E vremea ta. Pretuieste-te, nimeni nu o va face in locul tau."
"Tot timpul mi-am dorit sa devin regizor, nu numai scriitoare. Nu mi-am ascultat inima si sunt avocat...E deplorabil sa nu te pretuiesti pentru ca lumea vede in tine altceva decat esti cu adevarat si-ti lasa impresia ca prin acel "altfel" caracterizat drept "ciudat" tu esti marele vinovat. Inca de la inceput a fi altfel este o vina, ca leprosul exilat in azil. Gloata coboara neacceptand diferenta. Eu uitasem sa cred in mine. Ajunsesem lupul din taiga? ascuns de ochii lumii ma inecam cu stele cazatoare. Dar n-am ajuns sa mananc pamant si nu voi putea niciodata sa ma cobor intr-atat incat sa gust gheata. Nici sa mor! Nu sunt lupul din taiga desi ma apropiasem de simtul sau animalic de luna. Imi place mult prea mult gustul de stea. Ia-ma de mana si striga!Hai! Hai la ferastra! Vreau sa urlu spre cer. Crezi ca ma intereseaza ce spun vecinii? Am tinut mult prea mult cont de ceea ce spun altii. Locuiesc intr-o cutie de carton cu usa si incuietori. Cartonul e carton si cade. Ramane doar o usa intr-un spatiu deschis.Nu razi? Imagineaza-ti o usa in mijlocul unui lan de grau. Ce crezi despre omul care a pus-o acolo? Sa-l mai si vezi ca trece dintr-o parte in alta!Ha!Ha! Nebunie, dar asta suntem noi. Crezi ca zidurile ne opresc? Sunt doar umbre si tarana. In clipa in care le atingi cu aripile, cad. Voi pune grau in locul covorului din casa. Voi umple casa cu grau auriu ca parul leului. Imi fac coama. Mama cultiva vise din pamant, eu am sa cultiv grau din parchet."
"Si cum vei face asta? Nu cred ca va creste grau din parchet. Logic e imposibil."
"Cum pot creste vise din pamant? Poti creste orice din orice. E vorba doar despre tehnica si straduinta. Atunci cand vrei, poti. E o alta regula a firii: ambitia. Eu voi scoate grau din parchet. Cand voi reusi am sa brevetez ideea. Ii voi invata pe oameni sa-si darame zidurile."
"Te voi ajuta. Mai bine lupti pentru o iluzie decat sa nu lupti pentru nimic."
"Sa lupti...asta imi indreapta gandul spre Alexandru Patris. Tot respectul pentru un om de valoare atat de rar printre hiene. Au incercat sa-l manance si pe el. Regula junglei. I-au pus in spate greutati de moara ironizandu-i candoarea si blasfemiandu-i integritatea. Era altfel, trebuia judecat si decapitat. Inaltimea lui ii coplesise pe toti. Numai ca asa cum inteligenta nu sta in pumn sau ciomag ci in spiritul rabdator, tenacitatea si timpul l-au facut victorios. N-au reusit sa-l coboare, din contra, i-au intensificat lumina."
"Cum ramane cu Iulian?"
"Nu stiu. Poate l-am pierdut inainte de a-l cunoaste. Nu mai am rabdare. Il iubesc altfel. O iubire care porneste din respect si apreciere. Dar in mine e descompunere, sentimentul e asemeni unei iubiri infiripata pe marginea unei trairi rationale condusa de gandul ca trebuie sa iubesti. Iubesti ca multumire. E ciudat. Ti-am spus ca sunt rasturnata si, desi am timp sa ma judec nu am ghilotina sa ma izbavesc."
"De ce te-ai judeca? Si de ce ghilotina ar fi o izbavire?"
"Nu te gandi la obiect in sine. Unii au tot dreptul sa-mi taie capul asa cum si eu la randul meu am dreptul sa-l tai pe al altora. E o instanta in fata careia abjuri sau accepti sentinta. Niciodata nu suntem nevinovati. E o lege naturala. Suferi pentru ca ai facut oameni sa sufere. Nu exista "merit" sau "nu merit". O parte din vina ti-o stergi printr-un simplu: m-a durut atunci cand te-am ranit. Dar astfel de cuvinte nu-si mai au rostul, intelegi? E tarziu, intotdeauna spunem tarziu: imi pare rau. Nu aduce nici o consolare celui ranit, poate doar celui care a ranit din ideea ca desi traieste cu pacatul il simte mai usor. Cel ranit e cicatrizat dar traieste cu tatuaje pe care se fereste sa le vada sau in cazul in care le vede lupta cu sine sa mearga mai departe. Toti cautam bilet in trenul care ne duce spre mai tarziu."
"Totusi, Iulian trebuie sa vina. Ce-i vei spune?"
"Noi vorbim fara sa ne spunem nimic, vorbim linistea cand ochii ni se intalnesc. Omul caine devine mai intelept culegand timpul. Si nu timpul ca o scurgere de nisip, ci experienta de timp. Experienta cainelui de apartament in padure."
"Uneori imi lasi impresia unei papusi rusesti. Te descompui si te imbini purtand in tine atatea feluri de a fi."
"O Matrioska? In mintea mea are doua interpretari...Timpul care se dilata si se contracta, un fel de evolutie de la copil la femeie si involutie de la femeie la copil sau se poate prefigura ideea ca femeia este un vesnic copil....Cea de-a doua interpretare sta sub lumina simbolului maternal. Femeia care naste prunci asemeni siesi atribuindu-si rolul de mama cand ea insasi este un copil. Matrioska este o alta tragedie ruseasca. Rusii au exprimat cel mai bine aceasta latura a vietii, de aceea le-o atribui cu desavarsire respectandu-le viziunea dramatica. Este o caracterizare subtila si delicata a ceea ce suntem noi. Mie una mi s-a parut o creatie isteata, nu stiu cati o interpreteaza mai departe de papusa de lemn, dar eu asta vad."
"Nu stiu de unde iti vin ideile astea. Ai o perceptie ciudata asupra vietii si lucrurilor. Multa imaginatie."
"Da, poate. Eu asta vad. Cum ti-am spus, am capul in locul picioarelor, sunt rasturnata."

Ma uit la plicul de pe birou. E destul de gros. Ar putea fi o scrisoare lunga, foarte lunga. Dar cine sa-mi scrie? Literele mari parca incrustate pe plic, PERSONAL, ma determina sa mai astept. In ultima vreme m-am ferit de tot ce putea fi intim, personal. Imi lasa impresia unei tigari care arde uitata intr-o scrumiera ticsita cu scrum inchegat in mucuri de tigara stinse. Miroase urat si fumul te ineaca. Imi place sa merg in restaurantele in care pun servetele umede in scrumiere. Cafe Ole...
Deschid teleivzorul. Aceeasi gargara politica imbacsita de ipocrizie. Schimb canalul plictisita.Reclame fara sens pentru produse inutile. Foarte multe produse si nici o diferenta. Poate doar o diferenta de pret. Idealul poporului este sa castige la Loterie, 6/49, ca sa-si cumpere tot ce apare pe ecran. Unii poate viseaza sa cumpere chiar Loteria sau pe fata care prezinta vremea lipindu-si sanii apetisanti de sticla televizorului. Tot ce apare la TV e de vanzare. De ce nu se fac reclame la oua sparte? Nu e estetic. Dar ce mai inseamna estetica din ziua de azi cand reclama tortuteaza prin imagini? Vorba lui Alexandru Patris:
"Berlioz orchestreaza cu partea a doua a Simfoniei Fantastice o margarina in cutie galbena, Bach compune o cantata pentru supa si mirodenii, Mozart se sufoca cu ultimele acorduri din Lacrimosa Rqviemului dupa ce pune harpa si flautul sa acompanieze aroma unei sunci roz degustata la o ceasca de cafea."
Dar nimeni nu observa dezacordul. Pentru toti e doar o reclama, un produs ce trebuie cumparat si consumat. Toti sunt comercianti care vand orice unui popor neandestulat care cumpara orice. Ce se intampla fratilor?! Fratilor?! O, nu! Si nascuti de aceeasi mama nu as fi sora cu voi. Mai bine m-as infratii cu lupul din taiga. Gesturi de jivina, miros de fiara si ochi de lup. Lupii sunt animale neantelese. Ataca doar cand sunt in pericol. Desi animal de prada, lupul singur se teme de om. Ma intreb de ce. Pe doamnele de societate nu le-am vazut purtand haina din blana de lup, au preferat vulpea. Nu-mi plac hainele de blana. In fiinta mea animala detest vanatorul. Si totusi, sunt o ipocrita pentru ca mananc carne. Carne de abator. Cat de sangeros se omoara o vaca. Oare oamenii aceia inchid ochii? Macelarul e macelar asemeni calaului care se linge scarbos pe buze privind lesul decapitat la picioare. Poate le da un soi de putere. Dar ce stiu eu? E supravietuire. Cel puternic il ucide pe cel slab. Evolutie. Pot spune doar ca stiu o poveste. O poveste despre om care incepe asa: pana la aparitia lui Homo Sapiens exista legea junglei irationale, instinctiva, bazata pe impuls, forta si supravietuire. Cel puternic detinea rolul de conducator in virtutea fortei si agresivitatii. Dupa aparitia lui Homo Sapiens a intervenit in jungla o noua regula de existenta bazata pe o ratiune care trebuia sa se opuna prin alte metode acelei forte animalice.Omul fiind mai slab prin natura sa fizica isi supune natura si jungla prin inteligenta si subordonand-o altor legi isi demonstreaza superioritatea. Omul nu se poate transforma in fiara pentru a lupta cu fiara insa mestesugul il ajuta sa o prinda in capcane, subtil si sigur. Asta e evolutie.
Asta i se intampla si omului pisica. Se furiseaza prin viata zgariand nestiind ca va fi prins chiar in capcana pusa pentru soareci. Totul e legat de timp. Omul nefiind fiara nu actioneaza din impuls si are rabdare pana cand soseste clipa. De aceea omul este o fiinta superioara si animalul zace prins in capcane. Durere. Agonie. Rana. Poate mi-as face o haina din blana omului pisica. Pacat ca nu port haine de blana si adevarul este ca m-ar compromite, m-ar dezonora. Nu m-as putea mandri cu o haina din blana omului pisica asa cum nu m-as putea mandri cu nici o alta haina decat pielea mea de om in colturi.
Aud ceasul cu cuc al vecinilor. Cand eram mica ma fascina pasarea care iesea pe usita de lemn. CU-CU! CU-CU! Oara zece a venit, omul negru n-a sosit! BAU! Si-am crescut mare. Am invatat sa tai rosia cu cutitul. Apoi am invatat sa fac salata de rosii si castraveti. Iar cand am crescut ceva mai mare am gasit o razatoare si o bucata de branza si-am ras-o peste salata. Era gustoasa. Cu timpul mi s-a facut dor sa nu stiu sa tai rosia cu cutitul. Crescand si mai mare, timpul m-a furat fara sa-mi mai dea vreo pauza in care sa fac salata. Nu am timp decat sa o cumpar gata facuta din galantarul luminat al unui fast-food din apropiere unde se asculta Pavarotti la maxim.