Sunau din trambiti ingeri de lumina si-n sunet de viori cantand iubirea, se bucura tot Universul, caci iata, se nastea "trairea". Nu se stiau lumini in noapte, caci insasi noaptea nu era, nici zi,cum nu erau nici "rau" nici "bine", nici timp, nici verbul de "a fi". Fusese liniste adanca, in vidul fara de simtire, ce-acum prindea incet fiinta si se misca din amortire.
Iar ingerii cantau durerea celui ce nu stiuse intristarea, celui cazut in lanturi de ispita, cel carui rai urma sa-i fie marea.
Din departari-nainte nestiute, veneau acum reflexii de lumini, ce anuntau ca a-nceput miscarea, in zorii-abia nascutei firi.
"E minunat!", isi spuse Creatorul, "e-ntocmai cum ar trebui, el singur a ales uitarea, pentru iluzia-de-a iubi! De-acum va fi o lume noua, tot ce-i ascuns se va ivi, tot ce e inca in uitare, nascut va fi!"
Asai vazand cum se nastea minunea, isi spuse-ncet, in al sau gand: "Nu-i oare pretul mult prea mare, merita el osanda pe Pamant?". Si-astfel zicand cu sufletul indurerat, porni din valea plansului de fiere si merse-n fata Celui Necreat.
"Asai, te asteptam, priveste! Nu-i totul, totul minunat? Nu este GANDUL mai presus de fapta? Iar fapta gandului, fara pacat?"
"O, Doamne, vorbele acestea, demult imi pare ca le stiu! Nu oare Hido-asa-mi spusese, pe muntele-i cel din pustiu?"
"Intocmai!", spuse Creatorul, "si nu-n zadar ti le-am rostit ..."
"Asa-i de greu acest pacat? Pacatul lui, de-a fi iubit? Nu-i oare cale inapoi? Nu-i oare nici un chip ca Hido, aici-napoi sa fie-adus? Parinte, toate-Ti sunt-nainte, ziua lui Hido a apus?"
"Iti simt si-ti inteleg durerea, dar stai o clipa, una doar, si de-ai sa cerci sa vezi esente, din noapte-ncet ele-ti apar! Se poate PIERDE ce nu E? Se poate STINGE ce-i NESTINS? Se poate oare sa CUPRINZI ce-i NECUPRINS?"
"Dar, Doamne, nu-nteleg o vorba, ce e NESTINSUL, NECUPRINS?"
"Este ce e, este fiinta a tot ce-a fost, focul nestins! ACELA care pururi arde, fara a face vre un rau, ACELA care dand se da, caci totul, totul e al SAU!"
"Hido-i al sau?!"
"Acum te-apropii! Continua, nu te opri!"
"Nu ar putea sa-si fie sursa, este in Tine orice-ar fi, cum toti suntem numai in Tine, cum tot ce E este al Tau, iubirea este doar o forma, cum forma sunt "bine" si "rau", cum forma sunt tot ce-am vazut, cum forma sunt luciri de stele. Sunt toate pentru ochi de orb asemeni gandurilor mele! O, e minunat si minunat ma simt, Parinte! Si gandul meu acum tresalta, iesit din noaptea din-nainte! Cum am putut sa fiu eu orb, sa nu vad suflul Tau in toate? Hido e dus, dar dus nu e, caci Tu esti pururi peste toate!".
Asai statu in loc o clipa, uimit de ceea ce vazuse. Totul era de-acuma nou, dar vechiul inca nu trecuse. Era o sfera-nchisa-n alta sfera, era un cer peste alt cer, era si totusi nu era o era cum nu erau aripile-i de fier. Privi atunci intaias data, spre aripile-i de argint si le vazu topite-n ceata, de focul sfant. Erau si nu erau aripe, zbura si totusi zborul era vis, nu se stiuse pan-atunci asemeni Celui ce-ntai facuse scris un univers in nemiscare, un univers de stele ca statui, un univers fara de viata, un univers al nimanui. Si totusi iata ca acum, cand Hido a uitat sfintirea, prin "moartea" lui cazand de-a pururi, a dat intai lumii rotirea.
"O, Doamne sfant, al meu Parinte, mi-e sufletul ingreunat ... Si lipsa lui de langa mine, ma doare, Doamne, ne-ncetat."
Apoi Asai plecand privirea, spuse incet, ca pentru sine: "Eu eram el, iar el ca mine si tot ce-am fost nu vom mai fi, el a uitat pururi lumina si a uitat ce-i "a iubi". Cum l-am lasat? ... Daca alaturi eu i-as fi stat in ceasul greu, poate ca azi era aicea, nu-n locu-n care il stiu eu!"
"Asai, nu-ti chinui-n zadar simtirea, nu poti-napoi sa il aduci, Hido e frate cu nefirea, iar mortii sai sunt fara cruci!"
"Dar, Doamne, oare cum nu-l plangi? Lumina lui s-a stins pe veci! Am inghetat de-asa uimire cand i-am zarit ochii cei reci! Cum a putut uita Lumina, cum a uitat tot ce-a iubit? Mi-a arat ce-nseamna "ura", pe munte cand l-am intalnit. Ura! Ce rece sentiment, ce gol; si totusi Hido l-a-ndragit, era o lipsa de iubire, ... de negandit!"
"Ti-a aratat, spui, ura ..., negresit ca Hido este-acum o umbra, o umbr-a celui ce-a iubit. Dar moartea lui inseamna viata, iar viata e mult mai presus, decat eternitatea moarta slavita-n forme ca de fus. Ce a-nsemnat eternitatea? Poti oare spune cum a fost, cand timpul nici nu se nascuse, cand totul era fara rost? Priveste-acum minunatie, e viata Asai, intelegi? Viata noua care duce la mii de ani, tu oare-i vezi?"
Asai statea fara graire.
"Nu te lasa prada simtirii, el a trecut, jertfit pe-altarul firii! Din voi doi unu-avea sa cada, dar care, jur ca n-am stiut. V-am dat asemeni lui si tie, tu ai urcat, el a cazut! De ce era musai ca unul sa fie-n noapte-ntemnitat? Pentru ca viata e o lupta si veti lupta neancetat. Iar cand aceasta noua era in Mine iarasi va cadea, cand tot ce-acum se naste, moare si Hido se va lumina.
Si-atunci uta-veti amandoi ca v-ati nascut a mia oara, si nu-ti simti cum aripi noi, crescand din nou au sa va doara. Si veti fi iarasi amandoi, identici cum ati fost si-acum si iarasi unul va sa caza pentru un inceput de drum."
"A cata oara-i asta, Doamne?", spuse Asai ca naucit, "a cata oara-i cand din noapte, aflu intai c-am mai trait?"
"Asai, Asai, nu-ti lasa gandul s-alunece pe cai de noapte, a cata oara... nu mai stiu, cate-s in lume-acuma soapte?"
"De ce?", mai intreba Asai, "de ce uitam crearea firii, de ce ne stingi ca stele-n noapte, de ce ne iei iubirii?"
"Daca ati sti ce-nseamna noaptea, de bunaseama n-ati cadea, dar unul trebuie sa cada, fara sa vrea. Daca din voi n-ar cadea unul, nimic nu ar evolua in veci, caci totul e in echilibru cladit in frigul noptii reci. Si ce nevoie-ar fi sa mearga-nainte viata daca tot ar fi lasat sa stea si-atata, si n-ar fi foc?"